Despre noul management muzeal sau D.N.A-ul la putere

Directorul General al Muzeului Naţional, care este şi preşedintele Asociaţiei Muzeelor, a criticat dur guvernul pentru politica de austeritate în cadrul discursului său de la conferinţa anuală, solicitând muzeelor să ia atitudine, având în vedere responsabilitatea lor morală de a însemna ceva semnificativ în viaţa oamenilor…

Ca să nu aveţi emoţii, trebuie să precizez că ştirea de mai sus a fost intens mediatizată în presa quality din Regatul Unit – nu de cea quality din România, care, oricum, nu mai există – la trei săptămâni după momentul în care europeniştii şi-au ţinut respiraţia, aşteptând decizia Scoţiei la referendumul din 18 septembrie. Cu alte cuvinte, conferinţa anuală amintită a avut loc la Cardiff, iar vorbitorul era David Anderson, directorul general al Muzeul Naţional al Ţării Galilor. Am avut ocazia să anticipez importanţa acestei reuniuni, cel puţin pentru muzeele britanice. Conferinţa a avut un număr record de invitaţi din străinătate (între care, directorul muzeului din Maré, muzeu despre a cărui posibilă desfiinţare v-am vorbit acum câteva săptămâni) şi, bineînţeles, s-a bucurat de prezenţa elitei muzeologiei britanice. Criticarea echipei lui David Cameron nu a fost lipsită de temei. La câteva zile după încheierea conferinţei, muzeele regatului au fost paralizate de o grevă a personalului auxiliar, îndreptată împotriva ideii sprijinite de Ministerul pentru Cultură, Media şi Sport, aflat sub conducerea conservatorului Sajid Javid, de a privatiza serviciile muzeale oferite publicului. Dar sensul criticii era unul, bineînţeles, mai adânc. În primul rând, Anderson a dovedit că propunerea care a stârnit reacţia de grevă a salariaţilor nu vine de la managerii muzeelor, ci direct de la Cameron şi Javid.
Pe bună dreptate, Anderson a remarcat că Henry Cole, primul director al Muzeului South Kensington, în perioada 1857 – 1873 (actualul Muzeu Victoria & Albert), observa legătura indisolubilă şi necesară dintre muzee şi educaţie. Muzeele îndeplinesc, aşadar, o funcţie socială. Iar administraţia are obligaţia de a fi responsabilă pentru educaţie. Or, guvernele, a continuat Anderson, nu permit muzeelor câştiguri financiare pe termen lung, ceea ce le împiedică pe acestea să ia decizii privind politicile muzeale pe care le aplică. În plus, muzeele funcţionează într-o piaţă „care poate face multe lucruri, dar care este peste tot şi nicăieri. Ea creează utopii şi distopii. Pieţei nu îi pasă nici de trecut, nici de viitor… Oamenii, locurile şi comunităţile au nevoie de muzee, care se află la cel mai înalt nivel al activităţilor lor… Noi, în muzee, avem o responsabilitate socială şi nu ne putem permite să lăsăm vreun muzeu pe dinafară“.
Dintre temele discutate la conferinţă menţionez câteva: necesitatea creşterii accesului tuturor persoanelor cu dizabilităţi la muzee, problema satisfacerii nevoii de a colecţiona a muzeelor, problemele curatoriale cotidiene, care sunt soluţiile muzeelor de a rezista tăierii subvenţiilor etc. În fond, ceea ce este interesant în această problemă, este faptul că temele acestea se discută la propunerea membrilor Asociaţiei şi că reuniunea se încheie cu nişte rezultate concrete.
Gândul m-a dus, imediat, la ce se întâmplă la noi. Avem neapărată nevoie de o conferinţă naţională a muzeografilor! Conferinţele naţionale organizate, la iniţiativa lui Ioan Opriş, în 1993, sub ocrotirea Ministerului, au fost oprite după două ediţii şi reluate în 2001, pentru încă opt ani. După care a venit calamitatea guvernării PDL-iste asupra Culturii, iar conferinţele au fost anulate. De data asta, nu a mai reuşit nimeni să le mai reia, nici din 2012 încoace… Mai recent, Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală a organizat, la iniţiativa lui Carmen Croitoru, prima Conferinţă Naţională a Managerilor Culturali; nu am putut lua parte la reuniune şi încă nu am putut afla ce s-a discutat acolo, dar iniţiativa mi se pare extraordinară. Ar fi nevoie şi de o conferinţă naţională a muzeografilor (nu neapărat manageri) din muzee, pentru a discuta probleme fundamentale ale muzeelor! Iau, de pildă, în discuţie, o situaţie recentă. Mai exact, pentru Viorica Crişan, fostul director general al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, şi pentru Emilia Taloş, fost contabil şef al Muzeului, precum şi pentru un fost secretar general al Ministerului şi două funcţionare publice din Minister, de asemenea pentru o societate comercială, s-a dispus, de către DNA Cluj, începerea urmăririi penale. Pe scurt, persoanele fizice sunt urmărite pentru abuz în serviciu, iar cea juridică pentru complicitate la abuz în serviciu. Nu cred că are rost să repet aici, papagaliceşte, nişte expresii juridice, copiate din Codul Penal. Ar fi de spus că doamna Crişan a decis să încheie epoca de stagnare a manageriatului Piso şi să treacă la alcătuirea unei noi expoziţii permanente. Muzeografii au stabilit tematica şi au lăsat punerea în operă a acesteia pe umerii Artex International Services (firmă specializată în amenajări muzeale, cea care a reuşit să realizeze expoziţiile gândite în ultimul deceniu la Sibiu, Craiova, Sfântu Gheorghe, Bucureşti şi Iaşi). Procurorii clujeni s-au dovedit mai scrofuloşi la datorie (scuzaţi caragialismul, dar mi se pare a fi de rigoare în această situaţie) şi au dispus începerea urmării penale. În esenţă, procurorii acuză că direcţia Muzeului ar fi semnat ilegal o solicitare de mărire a subvenţiei pentru investiţii, de la 1 milion de lei, la 8,773 milioane lei, pentru anul 2009. Să spunem limpede că muzeul nu a făcut nimic ilegal cerând banii, iar ministerul nu a făcut nimic ilegal aprobând investiţia. Numai că procurorii habar n-au despre ce lege este vorba aici, aplică orbeşte Legea achiziţiilor publice, când aici nu este vorba despre aşa ceva.
Câţiva prieteni mi-au spus că nu dă bine să spun că procurorii ar fi greşit, să nu fiu şi eu acuzat că am influenţat justiţia. I-auzi! Dar, oare, juriştii ăştia or fi fost coborâţi cu hârzobul din cer? De aia se contrazic sentinţele de la o instanţă la alta şi de aia pierde România, pe bandă rulantă, procese la CEDO? Pentru că Justiţia română e infailibilă? Opinia mea strict personală este că abuzul în serviciu îl comit procurorii, nu muzeografii şi funcţionarii din Ministerul Culturii. Nu ştiu care va fi urmarea acestui caz. Dacă se va face dreptate şi cei acuzaţi acum nu vor ajunge în faţa justiţiei sau, dacă vor ajunge, şi vor fi achitaţi, lucrurile vor reveni la normal. Dacă judecătorii vor merge pe mâna procurorilor, urmarea va fi aceea că managerii muzeelor vor prefera, pe viitor, să intre în letargie, din moment ce orice încercare de a face ceva bun în muzeu este taxată drept ilegalitate, iar Ministerul Culturii va intra în cea mai adâncă perioadă de hibernare din istoria sa de aproape 25 de ani, în care a ajuns să numere 20 de miniştri. Repet, asta e convingerea mea: că procurorii greşesc. Nu ştiu ce se va întâmpla mai departe, dar semnalul transmis muzeelor româneşti (să ne amintim, din nou, şi de cazul lui Răzvan Ciucă) este unul foarte prost. Poate că eu greşesc şi că toţi aceşti magistraţi vor da o decizie corectă, în favoarea sau în defavoarea celor urmăriţi acum. Oricum, pentru muzee, începe o perioadă proastă. Tind să cred, mai degrabă, că avem legi strâmbe, care permit procurorilor şi, ulterior, judecătorilor, să facă abuzuri de interpretare. În cazul acesta, cred că ar trebui mai bine lămurită legea; pentru asta, ar trebui ca atât legislatorii, cât şi judecătorii şi procurorii, de mână cu controlorii de la  Curtea de Conturi – care au ajuns să îşi dea cu presupusul nu despre legalitatea cheltuirii banului public (aşa cum ar trebui), ci despre oportunitatea actului managerial – să mai viziteze câte-un muzeu, să vadă cu ce se ocupă şi cum se conduc aceste instituţii. Altfel, totul se va transforma curând într-o vânătoare de vrăjitoare de care urmaşilor noştri le va fi ruşine, aşa cum nouă ne e ruşine de „adunările de înfierare“ care aveau loc în anii ’50.
Revenind la longitudini mai normale, la Cardiff s-a discutat şi despre cum ar trebui să facă faţă muzeele continuelor tăieri de fonduri. În ultimii trei ani, muzeele naţionale au pierdut, în medie, câte 15% din subvenţii, iar cele locale au fost şi mai urgisite. În consecinţă, a scăzut, peste tot, calitatea serviciilor oferite publicului (de notat că, pe colegii britanici, tocmai acest lucru îi îngrijorează cel mai mult!). Soluţia generală a fost aceea de a pretinde mai multă muncă din partea specialiştilor. Dar asta nu a împiedicat atitudinea, în general, ostilă a participanţilor la adresa Guvernului şi a autorităţilor locale, acuzate de miopie politică şi de iresponsabilitate faţă de soarta cetăţenilor şi a avutului public.
Sunt curios, până atunci, care va fi rezultatul grevei amintite mai sus. Probabil că, pentru moment, se va ajunge la un compromis. Lumea se schimbă. Şi nu, neapărat şi imediat, în direcţia cea bună.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper