Despre indicii

Un articol de MIHAI IOVĂNEL

În Cutia cu bomboane otrăvite (1929) de Anthony Berkeley, şase detectivi amatori care fac parte dintr-un club privat – Cercul Criminalistic – având ca obiect de interes rezolvarea unor crime oferă şase succesiv şase scenarii interpretative asupra unui caz. Soluţiile, nefiind identice, vor intra inevitabil într-un conflict hermeneutic: deşi cititorul se lasă pe rând convins de toate cele şase interpretări, în cadrul turnirului speculativ interpretările greşite sunt eliminate pe rând, ultima (cronologic vorbind) soluţie fiind cea adevărată. Cu toate că nu rareori în romanele poliţiste clasice la anchetă participă mai mulţi detectivi (fie în disjuncţie, fie în conjuncţie), rolul lor este departe de a fi egal; majoritatea joacă în chip de Watson – epitom al naivului cititor – în raport cu detectivul principal, fie el Sherlock, Poirot sau oricare altul. În Cutia cu bomboane otrăvite însă toate scenariile sunt egal de puternice, chiar dacă nu şi egal de adevărate. Această coexistenţă a soluţiilor este de altfel nu doar admisibilă, ci şi inevitabilă în romanul poliţist. Lui Paul Auster îi aparţine o observaţie fundamentală, care apare în City of Glass, primul volum din Trilogia New Yorkului (un „fals“ roman poliţist): „În romanele poliţiste de calitate nimic nu este irosit, nici o propoziţie, nici un cuvânt nu sunt neimportante. Din moment ce detaliul cel mai banal se poate dovedi decisiv pentru soluţia de la final, nimic nu trebuie trecut cu vederea. Totul devine esenţial; centrul cărţii se mută cu fiecare întâmplare care împinge acţiunea înainte. Centrul, aşadar, se găseşte pretutindeni, şi nici o circumferinţă nu poate fi vizualizată până când cartea nu se termină“.
Motivul unei asemenea deschideri în faţa interpretărilor – tipică romanului poliţist, căci în romanul realist obişnuit detaliile au de regulă o funcţie acumulativă, nu revelatorie – stă în existenţa indiciilor. Apariţia şi interpretarea indiciilor în primul text cu Sherlock Holmes al lui Conan Doyle  a stabilit forma modernă a literaturii poliţiste, oferind în continuare unul dintre principiile de selectare canonică în interiorul genului.
În studiul său pe această temă (The Slaughterhouse of Literature), Franco Moretti citează câteva exemple umoristice de texte poliţiste de la sfârşitul secolului al XIX-lea care încearcă să ignore „progresul“ – respectiv descoperirea indiciilor şi a procesului raţional implicat. De pildă, în povestirea A Thing That Glistened de Frank R. Stockton, un investigator care caută o brăţară furată este atacat, în timpul unei scufundări în mare, de un rechin, care îi înghite lanterna. Stârnit de ipostaza rechinului atras de lucruri strălucitoare, investigatorul capturează rechinul şi găseşte în interiorul acestuia o sticlă cu un mesaj cuprinzând confesiunea unui criminal care astfel îl dezincriminează pe fratele investigatorului, care ar fi urmat să fie executat pe nedrept. Perplexitatea pe care o provoacă astăzi un astfel de rezumat arată implicit cât de adânc s-a impregnat funcţia raţională a prelucrării indiciilor în gândirea cititorului de literatură poliţistă şi nu numai.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper