Cum scriem istoria

Un articol de GEORGE APOSTOIU

A apărut al III-lea volum al colecţiei de studii România. Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece, proiect editorial vast coordonat de ambasadorul Nicolae Ecobescu şi  susţinut de  un grup de istorici, cercetători şi diplomaţi. Nu suntem în faţa unui tratat de istorie, ci a unei crestomaţii speciale care oferă istoricilor materiale ce se cer, cât mai degrabă, valorificate ştiinţific. Volumul adună 31 de studii, articole şi comunicări ştiinţifice, 12 documente de arhivă, dintre care 10 sunt inedite. Temele cercetate: consolidarea independenţei României faţă de Moscova, susţinerea politicii româneşti de independenţă de către China şi Iugoslavia, medierea românească în soluţionarea marilor crize internaţionale şi cooperarea României cu ţările în curs de dezvoltare.
Gândit diferit de „memorialele“ consacrate „crimelor comunismului“ difuzate de televiziunea română de câţiva ani buni, autorii nu recurg la  interpretări emoţionale. Recentul serial tv despre lupta anticomunistă a elevilor în anii ’50 pare să fi depăşit limita rezonabilului. Dacă vrem să erodăm adevărul istoric este suficient să-l lipsim de credibilitate.
Ca şi primele volume, cel nou nu se substituie scrierii sau rescrierii istoriei, ci oferă izvoare de informaţie pentru o perioadă din existenţa românilor. Nu cea mai fastă, nici cea mai dezastruoasă. Dar nici hiatus istoric, cum sunt tentaţi să interpreteze adepţii genului memorialistic. Este o etapă rezultată din târgurile politice ale conducătorilor puterilor victorioase în cel de Al Doilea Război Mondial. Aveau românii posibilitatea să împiedice instaurarea regimului comunist în 1945-1947? Unii s-au opus, dar nu a fost de ajuns. Nici occidentalii nu se amăgeau. În 1968, în timpul vizitei la Bucureşti, preşedintele Franţei Charles de Gaulle îi spunea preşedintelui Ceauşescu: „în materie de regimuri politice este un determinism, există împrejurări, oameni, evenimente care determină la un moment dat instaurarea unui regim sau altul…“.
Nu este în intenţia mea să prezint în detaliu volumul. Îndemn cititorii să-l citească pentru a înţelege o felie de istorie pornind de la izvoare, de la documente. Studiile sunt un fel de ghid şi cred că aşa le-au dorit chiar şi autorii. Istoria se va scrie atunci când detaşarea de evenimente va fi suficientă pentru a se asigura o percepţie corectă a lor. În ce mă priveşte, la prima lectură, cred că, dacă proiectul va continua, rămâne de temperat tentaţia unor supralicitări astfel încât să poată fi comensurate corect succesele – evidente, mari, importante fără îndoială – politicii externe a României din acea perioadă. Cred că este necesară o  raportare mai clară a acestora la factorii favorabili creaţi de conjunctura internaţională. Ele nu au venit pe teren defrişat numai de români. Este necesară, de asemenea, o interpretare mai nuanţată a strategiei puterilor occidentale de a folosi România, ţară comunistă, pe lângă alte state, tot comuniste. Credibilitatea asigurată de identitatea de regim convenea intereselor celor care recurgeau la serviciile României. Toţi aveau de câştigat. Aşa s-a întâmplat în cazul recursului Washingtonului la români pentru a deschide un canal de comunicare cu Beijingul. Sau în cazul antrenării, tot de către Washington, a liderilor de la Bucureşti în încheierea războiului în Vietnam. Sunt interesante analizele lui Larry Watts privind anti-sovietismul comuniştilor români. Acestea par mai mult decât convenabile politicii României comuniste. Totuşi, sursele de informare ale istoricul american provin din arhivele serviciilor de spionaj pentru care am un apetit scăzut şi o încredere slabă. Pe această temă, prefer demonstraţiile şi argumentaţia din contribuţiile lui Vasile Buga, întărite de  documente. Într-un alt studiu se susţine că România a luat de icoană modelul iugoslav. Nu este aşa. Modificările în politica externă românească au fost impuse de nevoia ieşirii de sub comanda Moscovei pentru a se putea asigura dezvoltarea ţării prin folosirea suverană a resurselor naţionale şi deschiderea spre Occident. Cândva, Tito fusese legat de Moscova prin convingeri, nu prin constrângere, precum comuniştii români. Orientarea naţională a politicii s-a făcut pe fundamentele tradiţiei interbelice şi moştenirii juridico-politice a lui Take Ionescu şi Titulescu. Pentru România, Iugoslavia nu a fost un vecin comod, cum se crede. În timpul războiului, liderii de la Belgrad au cerut Banatul iar în anii ’50 cele două ţări vecine au fost în stare de război. Amintesc şi un episod petrecut în plină perioadă de prietenie: în august 1968, Ceauşescu şi Bodnăraş l-au consultat pe Tito dacă, în cazul invaziei României, trupele româneşti ar putea să se retragă în Iugoslavia. Tito a refuzat.
Volumul nou din România. Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece este interesant şi important nu pentru că prezintă izbânzile politicii externe româneşti, bine conduse, calculate, temerare chiar, ci pentru că oferă probe solide ale performanţelor ei în slujba interesului naţional. Să ne oprim la câteva momente tratate cu francheţe. Şi la altele, să le spunem speciale tocmai pentru că gravitatea le era demontată spontan.
„În primii ani ai puterii comuniste, guvernul de la Bucureşti s-a afirmat ca unul dintre cei mai docili sateliţi ai Uniunii Sovietice, factorul sovietic fiind determinant în formularea oricăror demersuri de politică externă… Între 1948 şi 1954, izolarea diplomatică a României a fost aproape completă. Orice decizie sovietică era îndeplinită fără rezerve“, scrie Mioara Anton. După moartea lui Stalin, după normalizarea relaţiilor sovieto-iugoslave, după revoluţia din Ungaria din 1956, liderii de la Bucureşti au început să submineze pârghiile controlului sovietic în România. Mai întâi se debarasează de trupele şi consilierii sovietici, apoi limitează, până la anulare, exclusivismul propagandistic al Moscovei impus prin instituţii, învăţământ, tipărituri etc. Începând cu 1962-1963, Bucureştiul începe să vorbească public de dreptul fiecărui partid şi guvern de a-şi stabili linia politică iar, după 1964, acest principiu devine doctrină naţională. Invazia Cehoslovaciei în 1968 marchează o linie şi mai clară a detaşării de Moscova, Bucureştiul pledează pentru dreptul fiecărui partid de a-şi alege calea de construcţie socialistă. Deschiderea României spre Occident şi, mai ales, vizita preşedintelui Richard Nixon la Bucureşti, în 1969, aveau să irite Moscova. Alarmat, Kremlinul recurge la compromiterea liniei liderilor români în ochii noilor lor parteneri. Chiar şi eroziunea încrederii în relaţiile Est-Vest este pusă în cârca românilor. Larry Watts susţine că Moscova a început să-i semnaleze Washingtonului, prin diverşi oficiali sovietici şi agenţi de influenţă – conştienţi sau inconştienţi – că relaţiile Statelor Unite  cu România nu erau numai direct responsabile de ruptura din relaţiile sovieto-americane, dar ameninţau însăşi politica de destindere. Intriga prinde. Politica Washingtonului faţă de Bucureşti se va transfera în birourile NATO şi va fi marcată de suspiciuni până la înlăturarea lui Ceauşescu. Într-un interviu din decembrie 1989, secretarul general al NATO, Manfred Woerner, declara: „…nu putem permite ca România să distrugă acest climat de destindere şi de cooperare (dintre Est şi Vest)“. Se înţelege că România pierduse tot prestigiul câştigat prin apropierea de Occident. Nu mai aveau nici o valoare asigurările lui Kissinger date lui Ceauşescu, la 3 noiembrie 1974: „Doresc să vă spun, domnule preşedinte, că bunele relaţii iniţiate prin vizita preşedintelui Nixon în România reprezintă un principiu stabil al politicii noastre externe. Faptul că la noi a avut loc o schimbare a administraţiei nu afectează linia stabilită de dumneavoastră împreună cu preşedintele Nixon“. Elocventă  părea şi încrederea premierului britanic Callaghan. Şi ea se va dovedi efemeră. În timpul vizitei la Londra, în iunie 1978, Callaghan i se destăinuie liderului român: „Noi avem o problemă oarecum specială, pe care v-o prezint cu toată încrederea. Avem indicii clare că China doreşte să obţină de la noi avionul militar Harrier, care este un avion de asalt, util mai ales pentru paza frontierelor. Dacă acceptăm, sovieticii vor fi foarte supăraţi, dacă nu – se supără chinezii. Ce ne poate spune în această privinţă «preşedintele Solomon?». V-am spus aceasta cu titlu confidenţial. Sincer, sunt în dilemă“. Iată o parte din răspunsul lui Ceauşescu: „au şi sovieticii un astfel de avion, cu decolare verticală, aşa că nu au motive de supărare. Cred că îl puteţi da, fără a face neapărat o mare publicitate“. Premierul britanic cere oaspetelui să dezvolte ideea. Ceauşescu: „Cred că nici nu trebuie dezvoltată. În asemenea probleme cu cât se vorbeşte mai puţin, cu atât mai bine. Chinezii ştiu să păstreze un secret“.
Dialog relevant pentru calitatea politicii româneşti din anii Războiului Rece. Istorie!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper