Cum mi-am petrecut ziua de 2 noiembrie 2014

Un articol de Maria Ioana Pastramă

Înainte de toate, se cade să mă prezint. Mă numesc Maria, am 26 de ani şi locuiesc de patru ani în Viena. Am venit aici pentru un master în inginerie medicală, şi am rămas pentru doctorat. Mi-am dorit să fac cercetare, să lucrez în universitate, să public articole ştiinţifice, să predau unor studenţi pe care să-i consider colegi şi care au aceleaşi interese ca mine. Mi-am dorit să fac studii reale, şi nu pentru a avea o diplomă şi atât, să fac un doctorat real, care să-mi deschidă uşa spre o carieră academică. Având tatăl profesor universitar în România mi-a fost clar că, pentru toate aceste dorinţe, trebuie să mă îndrept spre altă ţară. Asta era în iulie 2010.
De când am împlinit 18 ani şi m-am trezit brusc cu drept de vot am fost genul acela de cetăţean pe care mulţi îl critică: nu am fost interesată de politică de niciun fel. Mi s-a părut că deviază prea mult de la ceea ce ar trebui să fie, că toţi sunt corupţi şi fură, că toţi sunt la fel. De aceea nu m-a interesat să votez.
În octombrie 2014 m-am hotărât să votez la alegerile prezidenţiale. Ba chiar mai mult, pentru prima oară mi-am dat seama că am ce să votez şi nu numai: mi-am dat seama că, mai mult ca niciodată, trebuie să-mi exercit acest drept tocmai pentru a-mi ajuta ţara şi a-mi creşte mie însămi şansele de a-mi dori să mă întorc în ea într-o bună zi. Eram cumva bucuroasă şi entuziasmată. Politic. Un sentiment pe care nu l-am mai avut până atunci.
Pe 2 noiembrie la ora 15 am ajuns în faţa Ambasadei României la Viena, împreună cu două prietene. Coada se întindea până la următoarea stradă, erau sute de oameni acolo. Am râs şi am spus „Ei, nu stăm la coada asta. Hai să bem o cafea prin apropriere şi să ne întoarcem mai târziu“. Am fost într-o cafenea simpatică, nou deschisă, de pe Favoritenstrasse, am mâncat prăjituri, am băut cappuccino şi Latte Machiatto şi ne-am întors la ora 16.30. Pe drum ne-am oprit şi la Institutul Cultural Român, unde coada era mai lungă – deşi aşezată pe mai puţine rânduri – aşa că ne-am hotărât pentru Ambasadă.
La ora 16.30, deci, eram la capătul cozii. Foarte repede, au mai apărut câteva persoane în spatele nostru. Căţiva turişti români, cupluri, peste 25 de ani, vorbind şi râzând tare, comentând situaţia şi exprimându-şi părerile politice în gura mare, etc. Cred că ştim cu toţii despre ce tip de oameni vorbesc, şi, până la urmă, deşi mi-am pierdut răbdarea şi i-am rugat să fie mai civilizaţi, nu ei erau problema cea mai arzătoare în acea după-amiază. Problema mai „arzătoare“, la ora 18, era că ni se făcuse frig (sic!) şi ne îngheţaseră mâinile în aşa hal, încât cu greu am fost în stare să completăm, cu un scris cât de cât decent, acele declaraţii pe propria răspundere. Auzind însă ce se întâmplă la alte ambasade, ne-am bucurat că măcar există destule copii şi că avem voie să le completăm în afara secţiei. La ora 19, pe lângă frig, ni s-a făcut şi foame –  energia de la prăjituri şi cafea se epuizase prin tremurat, de frig şi nerăbdare. În tot acest timp, oamenii făceau poze şi filmau cu telefoanele, Facebook-ul vuia, trecători curioşi ne întrebau ce aşteptăm, „E vreun concert rock înăuntru acolo?“ (nu vă miraţi, e probabil datorită numărului mare de tineri). Coada înainta dureros de încet, şi ne măsuram progresul în funcţie de ferestrele în dreptul cărora ne aflam. La un moment dat, uşa de lemn a amabasadei s-a închis şi s-a aprins un bec roşu deasupra ei – nu mai intra nimeni. Atunci am stat în dreptul ferestrei respective cam o oră.
La ora 19.15 am reuşit să intrăm în ambasadă. În spatele nostru, afară, am lăsat o coadă cam la fel de mare ca cea pe care am găsit-o când am ajuns. Glumeam cu fetele şi cu doamna simpatică din faţă că, în curând, atingem pragul de 3 ore de stat la coadă; dar, cumva, ne liniştisem: eram înăuntru şi, deşi era coadă şi în faţa noastră, vedeam uşile de sticlă dincolo de care se aflau cele patru cabine de vot şi cele patru ştampile. „Ajungem să votăm. Dacă suntem aici trebuie să ne lase să votăm, e lege. Au şi anunţat.“ Era bine. Era şi mai cald, lumea zâmbea mai mult.
La ora 20.15 înaintasem câţiva metri. Uşa de lemn din spatele nostru s-a încuiat, semn ca cei de afară nu mai erau lăsaţi înăuntru. Eram în faţa scărilor care duceau la cabinele de vot din spatele uşilor de sticlă, uşi de care ne despărţea doar un lanţ care se ridica o dată la 10-15 minute, pentru a lăsa câte patru sau două persoane să se apropie de uşi. Oamenii care ieşeau din camera de vot erau fie bucuroşi că „au reuşit“, fie nervoşi că au fost batjocoriţi de comportamentul funcţionarilor care se mişcau atât de încet la verificarea buletinelor şi completarea datelor personale, încât unii votanţi le-au oferit ajutorul pentru această muncă istovitoare. O doamnă cu un copil de mână ne-a dat pe toţi la o parte, urlând: „Am un copil cu mine, faceţi loc că vă omor pe toţi!“ Când a ieşit, după vreo 15 minute, cu ochii pierduţi şi dând incontrolabil din mâini, ne-a spus tuturor, cuprinsă de spasme de nervi şi mai mult ţipând decât vorbind, cum a fost umilită de funcţionari.
La ora 20.30 eram în faţa uşii. Puteam atinge geamul. Vedeam de cealaltă parte funcţionarii bând cafele şi făcându-şi treaba plictisiţi, fără grabă, de parcă la uşa lor bătea un curent neplăcut, care te mai „trage“ pe la şale, dar împotriva căruia nu prea ai ce să faci – şi, în plus, îţi e oricum lene să te mişti să-ţi pui brâul.  Unul dintre ei, tânăr, îmbrăcat într-un pulover verde deschis, a ieşit în capul scărilor cu mâinile în şold şi cu o privire satisfăcută şi batjocoritoare: „Băi! Voi aţi votat? Hăhăhă“ A mai stat acolo câteva secunde, uitându-se la lumea de „jos“, şi când au început huiduielile a intrat înapoi în camera caldă şi protectoare.
Peste 5 minute, brusc, lumea a început să aplaude şi să ovaţioneze – cei de afară reuşiseră să forţeze uşa de lemn şi să intre în clădire. Eram mândri – uite, românii vor să voteze! Nu ne-a deranjat prea tare că s-au împins şi s-au băgat în faţa noastră – oricum eram cu toţii acolo. Nu puteau să ne trimită acasă – doar eram acolo de mai bine de 4 ore şi jumătate şi ajunsesem la rând. Una din prietenele mele a reuşit să intre, a votat, şi a ieşit mulţumită. Acum vine şi rândul nostru. E fără 5 minute, dar uite, cealaltă prietenă e cu mâna pe clanţă, ce se poate întâmpla?
Iar apoi s-a întâmplat. Au ieşit ultimele persoane din camera cu uşi de sticlă, iar în urma lor, uşile s-au încuiat. Am crezut că e o glumă. „Eh cum să nu ne lase să votăm, stăm aici, nu plecăm niciunde şi nu au încotro“. Se striga „Vrem să votăm!“ şi „Hoţii!“ Se huiduia. Se bătea în geam. Se înjura. Se ţipa. Se împingea. Se ameninţa. Cei dinăuntru ne făceau semne cu degetul şi ne arătau ceasul: „Gata, s-a închis. E ora 9, dom’le!“ Unii din ei ne făceau poze, nouă, celor de afară, alţii zâmbeau.
Pe măsură ce mulţimea devenea mai nemulţumită, totuşi, cei dinăuntru deveneau agitaţi. Se plimbau în sus şi în jos. Camera protectoare nu mai părea atât de sigură. Vorbeau la telefon, dădeau din braţe a neputinţă. La scurt timp au apărut trei poliţişti austrieci, blonzi şi îmbujoraţi. Au decis că, ambasada fiind teritoriu românesc, nu pot interveni şi au plecat. În urma lor mulţimea aplauda, şi se uita lacomă la cei de după uşă, acum vizibil speriaţi. Discuţii prin uşă, invocări de legi, veşnicul om din grup care îşi asumă rolul de conducător spontan şi face ordine, oameni care împingeau acerb.
În jurul orei 21:45 au apărut din nou cam zece poliţişti şi doi jandarmi. Au făcut zid în faţa uşii de sticlă şi ne-au rugat să ne îndepărtăm. Le-am explicat care e situaţia, că suntem paşnici şi nu vrem decât să ne exercităm dreptul constituţional la vot. Nimic mai mult. Am început să scandăm în germană „Wir wollen wählen!“ (“Vrem să votăm!“) Într-un final, doamna consul a prins curaj şi a ieşit să ne vorbească. Ne-a spus că asta e legea. A fost huiduită, i s-au pus întrebări. A concluzionat spunând: „Mai aveţi ocazia să votaţi şi pe 16“. Atât. Apoi a intrat iar la căldură şi noi am rămas în hol. Poliţia a insistat să plecăm acasă, binevoitori şi eficienţi, precum îi ştim. Nu puteam rămâne în ambasadă şi nu puteam face protest în faţa ei: ar fi fost ilegal, şi, ştiind ce imagine au românii în Austria şi nu numai, niciunul dintre noi nu ar fi vrut să creeze probleme. Civilizat, fără violenţă, discutând paşnic cu poliţia, am plecat acasă. Câteva fete cu tocuri înalte şi-au făcut, înainte să plece, poze şi selfies cu cei doi jandarmi bine făcuţi.
Am plecat umilite. Nu-mi venea să cred că nu am reuşit să votez. Nici acum, două zile mai târziu, nu ştiu cum e posibil acest lucru, şi de duminică seara încoace mă simt bulversată. Apoi am auzit că s-ar fi spus că cei ce au încercat să voteze la ambasade au fost aduşi cu autobuzele acolo, tocmai ca să încetinească procesul, şi că aveau pancarte pregătite de protest. Mi-a venit să râd. Apoi să plâng. Pentru că mi-am dat seama de motivul pentru care am plecat din România: erau prea mulţi oameni corupţi, „miştocari“, „şmecheri“ cu diplome false, mincinoşi, lipsiţi de respect pentru ceilalţi, comunişti. Şi, în loc să le schimbăm atitudinea şi, astfel, să fim mai aproape de a deveni o ţară unde un comportament civilizat este norma, ne afundăm din ce în ce mai mult într-o atitudine diametral opusă. E atât de trist că involuăm. E atât de trist că noi, cei tineri, trăim pe propria noastră piele ceea ce am auzit doar din poveştile de pe vremea comunismului ale părinţilor (cozi, minciuni, măsluieli ale votului, lipsa democraţiei) – mai ales după ce acum 25 de ani s-a murit tocmai pentru ca noi să nu mai trăim aceste lucruri. Pentru mine, însă, e cel mai trist că acum nu mai susţin sus şi tare că nu voi renunţa niciodată la cetăţenia română ci, pentru prima oară, mã gândesc serios să aplic pentru cea austriacă.
Până atunci, însă, mai am o speranţă: că voi merge pe 16 noiembrie, dis de dimineaţă, la Ambasada României la Viena, înarmată cu pături, mâncare, un termos cu cafea şi multă răbdare, şi – chiar de ar fi să aştept 12 ore la coadă – voi vota pentru şansa mea de a mă întoarce cândva cu bucurie în ţara mea natală.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper