Creangă într-o nouă lectură

Un articol de Constantin Coroiu

Ce ar fi putut să se întâmple mai potrivit la 125 de ani de la moartea lui Ion Creangă, care se vor împlini peste ceva mai mult de o lună, decât apariţia unei cărţi consacrate genialului humuleşten a cărui posteritate nu poate fi comparată decât cu aceea a lui Eminescu?! În Argumentul care prefaţează excepţionalul eseu Ion Creangă, cruzimile unui moralist jovial (Iaşi, Princeps Multimedia), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (considerabil adăugită), a celui publicat în 2001, cu o substanţială Postfaţă şi Repere critice de Bianca Burţa-Cernat, Eugen Simion precizează că nu propune un nou Creangă, ci o nouă lectură, pentru a identifica „ceea ce alţii n-au reuşit să vadă sau, de au văzut, au comentat neconvingător ori chiar eronat faptele epice”. Mult comentat („Dintre clasicii români, Creangă este, după Eminescu, cel mai des comentat” – notează Eugen Simion), autorul Amintirilor din copilărie a fost şi rămâne totuşi un subiect inhibant pentru biografi şi exegeţi, nu doar din cauza bătăilor de cap pe care i le dă oricărui critic fabuloasa lui, la propriu şi la figurat, operă, dar şi pentru că el, subiectul, nu e deloc simplu de abordat după Călinescu şi faimoasa sa monografie, e drept una care poate şi stimula, poate şi provoca noi lecturi şi noi viziuni. Iar pentru că veni vorba, trebuie spus că eseul lui Eugen Simion este dintre cele mai profunde şi mai inspirate cărţi ce s-au scris de la Călinescu până în prezent, în rândul cărora se înscrie şi fascinanta expoziţie de portrete morale care este Dicţionarul lui Valeriu Cristea. În opinia lui Eugen Simion, Valeriu Cristea este cel care „relansează cazul Creangă în critica românească”.
Contaminat parcă în acest caz şi de verva personajului său, Eugen Simion repovesteşte captivant şi revelator opera lui Creangă şi pe autorul ei. Repovesteşte, de fapt, lumea lui Creangă. Un autor a cărui biografie este „creată de opera sa” şi tocmai de aceea „privită în oglinda operei pare fabuloasă”. Analiza şi observaţiile criticului privind omul biografic şi omul din operă sau „trasferurile proustiene între eul creator şi eul biografic” sunt pe cât de subtile, pe atât de relevante. Eugen Simion constată că în Amintirile din copilărie Ion Creangă „şi-a scris viaţa (transformând-o într-o autoficţiune), dar opera, odată tipărită şi citită de multe generaţii, începe să-i scrie viaţa, să compună, altfel zis, o biografie fabuloasă ce creşte pe măsură ce este citită şi analizată”. Personajul propriei sale opere, care este Creangă, îşi găseşte în Eugen Simion şi un portretist de mare virtuozitate care foloseşte, aşa-zicând, materialul clientului, al eroului narator, cu un remarcabil talent de prozator într-o admirabilă naraţiune care se citeşte ca un roman.
Că Ion Creangă a constituit, aşa cum afirmă criticul, obiectul „fanteziilor hermeneuţilor” şi că este „victimă uşoară pentru biografii săi” e de domeniul evidenţei. Nu însă pentru Călinescu sau Eugen Simion, care intuieşte şi proiectează, cu formula lui Roland Barthes, „structura unei existenţe”, cea a lui Creangă. Criticul apreciază că biografia acestuia ar fi una modestă. O fi poate modestă, dar nu şi minoră şi, mai ales, nu una monotonă. Într-o celebră conferinţă despre Eminescu, G. Călinescu făcea o distincţie între autorii cu o operă eminentă şi o biografie monotonă şi cei, zicea el, sigilaţi de destin. Oricum, în cazul lui Creangă, a cărui biografie e „scrisă” de propria-i operă, este vorba cu atât mai mult de un mare destin care, ca cel al lui Eminescu, se situează deasupra biografiilor mai degrabă monotone ale rafinaţilor junimişti. Aceştia, de fapt, nici nu l-au înţeles cu adevărat pe Creangă, lăsându-se înşelaţi de umilinţa sa jucată, de discursul aluziv, de arta echivocului şi a ambiguităţii în care era maestru şi pe care le practica şi în viaţă, în societate, nu doar la masa de scris. Ca exemplu, aş cita un episod evocat şi de Eugen Simion: răspunsul – „o anecdotă cu o morală sceptică” – ce i-l dă lui Ioan Slavici la solicitarea acestuia de a-şi exprima părerea despre nuvela Budulea Taichii: „De, zise Creangă ocolind. Îmi place şi mie, dar cică era odată un flăcău care se îndrăgostise rău de tot de o fată. Frumoasă însă, fata s-a măritat la oraş după altul mai bogat, care putea să-i facă toate voile şi bietul flăcău a rămas cu inima friptă şi plină de amar. Peste câtva timp însurăţeii s-au întors în sat, şi flăcăul, întâlnind-o, a stat buimac în faţa ei. Era gătită, spilcuită şi sulemenită de nu mai ştiai cum să te uiţi la ea. «Nu e aia pe care o ştiam eu!» îşi zise el…”. Mărturiile – şi nu numai cele ale lui George Panu şi Iacob Negruzzi – atestă că junimiştii aveau mai mult simţ critic decât bun gust. Oricum, în ceea ce priveşte statura de mare prozator – „inimitabil şi ireductibil în literatura română”, cum îl caracterizează Eugen Simion pe Creangă – nu au avut organ. De pe patul de suferinţă, fiind în imposibilitate de a se deplasa pentru a ţine un discurs comemorativ la 75 de ani de la moartea lui Creangă (în 1964), G. Călinescu trimitea un tulburător mesaj reprodus de Ion Brad în memoriile sale: „Deşi Cercul Junimea, în frunte cu Titu Maiorescu, a fost prielnic destăinuirii geniului lui Creangă, el n-a înţeles adâncimea fenomenului! Junimiştii foarte amatori de «anecdote» şi «corozive», făceau mare haz de glumele humuleşteanului, care, văzându-se luat în seamă de atâtea persoane de vază, îşi deşerta sacul cu nastratinisme. Prejudecata unui Creangă humorist stăruie, cu intenţiile cele mai bune, până azi, şi cineva şi-a pus întrebarea ce loc ocupă Creangă printre umoriştii universali. Însă opera ex-diaconului e plină de seriozitate şi chiar de o anume exuberanţă tristă, pentru că basmele aparţin caracterologiei fantastice, iar Amintirile, rememorării în anii întunecaţi de boală ai unei copilării idilice. Shakespeare, Cervantes şi Creangă sunt, în cazul acesta, înrudiţi printr-un hohot melancolic…”. Călinescu nu e singurul care îl situează pe Creangă în elita marilor scriitori universali, în primul rând prin eroii săi reprezentativi. Cel din Povestea lui Harap-Alb a fost comparat cu Hamlet sau cu Don Quijote. Rabelais, Boccaccio, Cervantes sunt numai trei dintre clasicii universali la care au făcut trimitere comentatorii genialului humuleştean. În capitolul despre demonologie, Eugen Simion compară iadul „gospodăresc” al lui Creangă cu cel la fel de demitizat şi demitizant, dar într-o altă manieră, al lui Rabelais. Acesta din urmă, cum se ştie, este un iad în care Alexandru cel Mare a ajuns cizmar, şi încă unul amator, Xerxes, un mărunt comerciant (vinde muştar), Cicero e calfă de fierar, Ulise, cosaş, Hanibal vinde ouă, Nero e paznic de noapte, Traian pescuieşte broaşte, Cleopatra e vânzătoare de ceapă în piaţă, Didona face afaceri cu ciuperci (un capitalism, nu-i aşa, avant la lettre), frumoasa Elena este o biată slujnică, iar Semiramida despăduchează cerşetori. Pe scurt, spune Eugen Simion, „un spaţiu al derizoriului”. Iadul lui Creangă, care, între altele, îl decredibilizează pe tartorul dracilor Scaraoschi, este „mai gospodăresc”, cum îl catacterizează Eugen Simion, chiar mai idilic aş adăuga, total diferit de acela terifiant descris în cărţile teologice şi intrat în mentalul colectiv creştin. Este „un câmp rodnic, cu râuri limpezi, în care femeile spală rufe, şi cu locuri bune de vânătoare”. Încât îţi vine să spui în stilul lui Creangă: mare chilipir să te trimită Divinitatea acolo.
În fine, cine şi-ar fi putut imagina, junimiştii în nici un caz, că prozele corozive, „neruşinate” (există şi o estetică a neruşinării!) ale „povestariului”, care au văzut lumina tiparului (aici clişeul este la locul său) abia după 40 de ani de la moartea lui Creangă, iar când G.T. Kirileanu le-a publicat tirajul a fost literalmente confidenţial (50 de exemplare), vor fi comparate cu naraţiuni de o senzualitate explozivă ale unor scriitori ca Balzac sau cu Decameronul, un mare roman de dragoste, comparat, la rândul său, cu Divina Comedie a lui Dante. Astăzi, dacă citim şi eseul lui Eugen Simion, nu ne mai mirăm, din moment ce criticul demonstrează că în poveştile cu pricina, scrise într-un limbaj scos „din stratul secret al limbii”, este conturată o memorabilă tipologie. Cum memorabilă este şi această propoziţie a criticului – una dintre multele de o mare percutanţă şi pregnanţă. În Povestea poveştilor, Creangă „suspendă – pe durata spunerii – toate interdicţiile limbajului”. Într-adevăr, este cea mai „neruşinată” dintre cele două. Cealaltă, cu tot spectacolul „ferchezuirii” oferit de Vasile, Catrina şi Ionică cel prost, dar care se dovedeşte a fi mai deştept decât toţi cei care vor să-l înjosească, spectacol fotografiat, zice cu umor Eugen Simion, „de paparazzi din epocă”, e mai puţin „neruşinată”, fiindcă nici limbajul nu este atât de debutonat.
Se întâmplă să scriu despre Ion Creangă, cruzimile unui moralist jovial la scurt timp după ce am comentat aici ediţia definitivă a altei fermecătoare cărţi a lui Eugen Simion: Dimineaţa poeţilor. Tentaţia de a cita când scrii despre cărţile acestui mare critic este irepresibilă. Ea vine şi din dorinţa firească de a împărtăşi cât mai mult şi cu alţii, în speţă cu prezumtivii cititori, o emoţie fie ea şi filtrată critic. Sunt critici despre care, atunci când îi citeşti, simţi că sub condeiul lor căznit şi minat de „prejudecăţi metodologice” sau de alte fantasme opera literară se goleşte de sânge, se usucă. Ceea ce în epoca noastră, când literaturii aproape că i se cântă prohodul, e cu atât mai păgubitor. Îl citeşti pe Eugen Simion şi literatura îţi apare mai frumoasă în sublima ei gratuitate, mai adevărată şi mai vie decât istoria, decât viaţa. (Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper