Crâmpeie din viaţa zbuciumată a lui Nuţă de la Brătianca în capitala Republicii Socialiste România.

Slalom printre buldozere, croitori şi bişniţari

 
Îmi amintesc de Nuţă care, pe la mijlocul anilor ’80, a apărut în satul bunicilor cu un tricou imprimat cu USA, cu ochelari de soare cu lentile mari, ce accentuau impresia pe care barba (destul de  crescută pentru acele timpuri) îl făcea să semene cu un  actor din filmele cu mafioţi din anii ’70. Nuţă era atunci un personaj vestit în satele din sudul Teleormanului, înşiruite de-a lungul râului Vedea. Era vestit pentru că era iute la mânie şi la pumn şi pentru că avusese succes la bani, lucru ce se vedea prin hainele sale „ultimul răcnet“ în materie. Pentru unii era un mare vagabond. Pentru mine era… unchiul meu, un mare protector în conflictele cu băieţii mai mari. După Revoluţie, a intrat în şomaj şi, fără să fi apucat să agonisească (toţi îl ştiau de mare cheltuitor), gloria lui a început să apună. Cu atât mai mult, cu cât vârsta a început să-şi spună cuvântul şi au fost câteva bătăi din care a ieşit cam şifonat. În ultimii ani, mi-a povestit de câteva ori despre viaţa lui zbuciumată de la Bucureşti. De-abia sâmbătă, 20 aprilie, l-am înregistrat redându-mi câte ceva din experienţa lui în Capitală.
Amintirile l-au purtat de la munca pe buldozer şi până la angrenarea în reţelele de contrabandă cu ţigări sau blugi. Activitatea la şantier a însemnat încasarea unor salarii foarte mari pentru acea epocă, cheltuieli zero pentru cazare, curent electric şi încălzire şi, adesea, multe zile libere pentru distracţie. Astfel, nu e de mirare că anii petrecuţi pe buldozer reprezintă momentul de glorie al vieţii interlocutorului meu.
Dintr-un anume punct de vedere, Nuţă este tipul tânărului locuitor de la ţară care, profitând de marea epopee comunistă a sistematizării României, ajunge în Capitală (chiar dacă punctele de lucru sunt la periferie) şi reuşeşte să  câştige bani, să se îmbrace bine şi să frecventeze cele mai bune localuri.
Nuţă este un personaj reprezentativ şi pentru categoria tinerilor care, dornici de a fi în pas cu moda occidentală, dezvoltă forme de rezistenţă la modelele impuse de propaganda şi măsurile punitive comuniste, prin ignorarea şi ocolirea legilor.
Această opoziţie faţă de sistem se realiza adesea cu acceptul sau chiar cu implicarea unor membri ai structurilor coercitive ale acestuia – cum e cazul reţelelor de contrabandă, din care făceau parte şi miliţieni.
Sâmbăta infernală a teleormănenilor
Am ajuns în Bucureşti după clasa a opta. Am făcut şcoală la Brăneşti. Un fel de profesională – patru luni. Două săptămâni teorie şi restul practică. La 16 ani eram cu salariu, că un an rămăsesem repetent – n-a vrut aia de rusă să mă treacă.
Am aflat de şcoala asta de buldozere de la oameni care lucrau pe şantier. S-a dat anunţ – şcolarizare… A mers tata cu mine. Am fost şi cu Gheorghe şvărţ. El a lucrat o perioadă mică.
După şcoală, am lucrat pe buldozer. La îmbunătăţiri funciare. Împingeam pământ. Noi am fost pentru agricultură. Făceam canale de-astea de desecare, irigat, numai de-astea am făcut. Am făcut terasare, terasament pentru eroziunea solului, să nu se dărâme. Eram singur pe buldozer. Fiecare cu buldozerul lui. Aveam salopete. Aveam barăci. În fiecare localitate. Sau… dacă localităţile erau apropiate, cum e la noi aici, puteam să mă duc la Bragadiru sau cu tractorul sau pe jos. Lucram în Giurgiu.
Când eram pe şantier, aveam şi casă pe roţi, vagon-dormitor. Îl tracta cu tractorul şi îl trăgeam aproape de baza electrică, să putem să-l băgăm la curent. Să am lumină.
Aveam şi eu un radio. Că televizoare nu prea aveam. Unde să te uiţi? Îl vedeam decât pe Ceauşescu. Că mai vedeai actualităţi şi rareori un film. Când eram la barăci, aveam televizor. Mai vedeam câte un film, un meci. La vagon nu, că putea sã spargă şi să-l fure.
Programul pe buldozer era non-stop. 12 ore de lucru. Dar eu puteam să lucrez şi noaptea. Liber îl luam când vream. Depindea de lucrarea care o făceam. Barem la noi, cum erau teleormănenii, cam vinerea de la ora 12 se lua liber. Teleormănenii aşa erau. Când eram mecanic, aveam un maistru şi câteodată zicea: „Bă, ia să terminaţi cu sâmbătă asta infernală! Că plecaţi de vineri de la 12 şi veniţi tocmai marţea, cu trenul de luni“. Aşa munceam noi.
La Inter… am fost la cota 21
1.200 era salariul de bază. A crescut treptat. De la 1.200 la peste 2.000. În rest, lucram în acord. Am luat şi 12.000 lichidare. Cu avans aveam şi 13.000. Depindea de lucrare. Luam o pereche de pantofi, blugi, cămăşi, tricouri… Mi le luam de pe Lipscani, din bazar. Era un bar, o terasă. Venea cu hăinuţe acolo. De la cafeneaua veche, pe Lipscani, acolo.
Mai şcheltuiamţ şi la şpriţ. La Hanu lui Manuc, la cafenea. Ãla era centrul. Era 5 lei cafeaua, 21-22 lei vodca. Berea, normal, se dădea la tanc, la halbă. Baterii de vin la 50, la 70. şi nu numai acolo. Ajungeam peste tot. Cu colegi de serviciu, cu bişniţari.
Beam vodcă. Stalişnaia şi poloneză şi rusească şi vietnameză. Vodca era destul de bună. Aia care venea de la ruşi şi polonezi.  Whisky nu prea beam. Dacă beai whisky îţi uşura buzunarele. Depindea şi unde bei. La Inter… am fost la cota 21. Dacă aveam 12.000 salariu, îmi permiteam şi eu o seară acolo.  Cu prieteni, cu fetiţe. Acolo trebuia să mă îmbrac în costum. Nu puteam să intru oricum.
Mai mă duceam în Casa de cultură. Era 11 iunie aicea. La 11 iunie trebuia să ai ţinută obligatorie – cămaşă şi cravată. Dar noi împrumutam cravata. Se ducea ăla şi îi dădea drumul la cravată din balcon. Eu mi-o puneam, intram şi apoi dădeam drumu’ la altu’. Intram patru-cinci inşi cu o cravată. Pentru ce să port cravată? Cravată poartă care vrea să stea ţeapăn. Eu dacă umblu toată ziua…
Tricoul cu USA era orginal
Era moda şi cu evazaţi. Se găseau în comerţ, îi făceam la croitor. Mai mult în Bucureşti îi făceam, că n-aveam croitori prea buni pe aici. Erau stofe la magazinul Victoria, magazinul Bucureşti, pe la Cocoru, pe la Unirea. Aveam un croitor în Pantelimon. Luam materiale şi mă duceam la croitorul ăla. Dacă luai material şi cât dădeai la ăla, aproape făcea mai mult ca în magazin. Atâta că nu găseai pe corp. Aşa, te duceai la ăla şi îi facea pe talia ta, cît vroiai jos, să-ţi acopere tot pantoful sau mai puţin.
Costume cumpăram. N-am purtat decât la nuntă. În rest, numai sportiv. Cu raiaţi, cu blugi, cu tricouri. În majoritatea fotografiilor, am numai de-astea. Cum e şi aia cu tricoul cu USA. Aveam un prieten care făcea aşa ceva. Dar se punea şablon. Ãla al meu era original, că mi-l adusese original. Îl adusese el de unde îl adusese, din America. Că avea pe cineva. „Ia, măi, Nae.“  Era un gri. Am mai avut şi de-astea făcute. Le făcea şi Georgel alde Petre Lişcu. Le făcea la Alexandria. Avea sursa care făcea. Vindea şi pe mare. Se ducea la Constanţa şi vindea.
Nelu al lui Cincibani plătea
o autorizaţie că avea părul lung
Am avut şi barbă un an de zile. Nu m-a întrebat nimeni. Că şi părul îl aveam mare. De fapt, am avut o dată probleme cu părul. M-a amendat. În ’77-’78 eram în Pantelimon. Eram cu nişte colegi la capul lui 14. M-am dus să-mi iau ţigări şi un sectorist s-a agăţat de mine: „Ia dă, mă, buletinul încoace!“. I-am dat buletinu’, s-a uitat la el şi zice: „Nu corespunde cu fizionomia din buletin.“. Era cu poză de la 14 ani. Să mă prezint cu amenda.
M-a tuns acolo când am fost. După ce m-am tuns, i-am dat drumu’ în continuare şsă creascăţ. Că dacă aşa era moda… Păi Nelu al lui Cincibani avea de plătea pe chestia asta. Avea autorizaţie. Plătea o autorizaţie că avea părul lung.
Cu blugii se trăgeau triple
de n-aveai treabă
Erau blugi în magazine, dar erau mai mult de-ăia româneşti. De-ăştalalţi, cei mai mulţi erau la Consignaţie. Acolo trebuia să ai dolarul. Mai făceai rost de la mulatri de-ăia de erau studenţi. Că ăia trebuiau să schimbe.
Blugii se găseau şi prin cămine – Regie sau la Nicolae Bălcescu, la facultate acolo, la facultatea veterinară, la ai noştri – IFU – îmbunătăţiri funciare, lângă Herăstrău. Cum veneau străinii studenţi. Iranieni, irakieni, mongolezi care veneau să înveţe agricultura. Erau în prostie.
Cu blugii erau şi bişniţarii pe Covaci, pe Lipscani. Acolo erau, vere… şi se trăgeau şi triple de n-aveai treabă. Te păcăleau. Intra cu tine – „Stai că ţi-i aduc acuma“ şi ieşea pe partea aialaltă. Puteai să te duci şi la mama poliţiei. „Păi de ce i-ai dat banii?“.
Blugi se mai lua de la turci. Veneau turcii cu tiruri. La km 36, pe autostradă. Acolo era vamă bună…
Blugi nu vindeam eu. Eu, doar ţigări
Am fost şi la tribunal. M-au prins cu ţigări. Le luam de la cămine, de la francezi. La staţia Eminescu, pe Ştefan cel Mare, în partea aia. Kent. Le luam cu 60-70, depindea cu cât puteam să-l păcălesc pe mulatru.
Odată m-a luat  când am ieşit din bloc. Aveam geanta plină. Eram în legătură cu altcineva. Când am venit în drum,  a  venit poliţaiu şi m-a înhăţat imediat. „A cui e geanta?“ „E la un băiat. A zis că bagă şi el bagaju’, că se duce să ia de mâncare. Eu am ştiut ce are el în pungă?“. Că era pungă de-aia de celofan. Înfăşurate acolo. Luam câte un cartuş, desfăceam, luam trei-patru pachete, le băgam în buzunar. Dam o roaită. Prin cârciumă, la vedere. Acolo, la Manuc. Eram ca la mine acasă. Toţi mă cunoşteau acolo – de la bucătar la barmanul restaurantului. Eu mă duceam şi luam pepsi direct  de la bar. Că la mese nu-ţi dădea. Mai aveau câte o perioadă când băga şi la mese. În rest, nu.
Am fost la tribunalul suprem, la ăla mare. La camera 160. Acolo era penalul. Era contrabandă cu ţigări străine. A dat Ceauşescu decretu’ şi am scăpat. A fost graţiere. N-au mai apucat să mă condamne. Ãsta, la şase luni, un an, dădea graţiere. Altfel, făceam şi eu trei-şase luni. Pentru cinci cartuşe de Kent.
De câte ori n-am fost luat cu toată ţigănimea de-acolo, cu toţi bişniţarii! Centrul era plin de bişniţari. Dacă nu te cunoşteau şi vedeau că vinzi ceva, o luai leapşa imediat. Eu stam tot timpul cu ei. Ei aveau blugii sub geacă. Veneai la mine, că mă cunoşteai – „Băi, Nuţă, vreau şi eu o pereche de blugi.“ „Gata, mă.“. Mă duceam la ăia – „Dă, mă, o pereche de blugi“. Îi proba, îl băgam la veceu. „E buni? Rămâi cu ei?“.  Îi luam banu’ şi-i dădeam la băiat. Şi-l ajutam şi pe el să vânda marfa. Era şi poliţie cu care mai lucram în mână. Aşa am mai scăpat. Aveam unu de la capitală. Şi exact cu ţigările lui m-au prins odată.
N-aveam treabă cu Becali. Cu Giovanni, că ăsta era mai… Alde Giovanni lucrau cu Nicu Ceauşescu. Erau cu alte treburi. Ãia erau oameni grei. Era şi nebunul ăla de Seghei Mizil. Unchi-so era cu Ceauşescu, era ministru. Noi eram cârpituri.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper