Cehov, muzică şi tineri în FNT 2014

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

O nouă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru: mari regizori, mari actori, mari maeştri în defilarea obişnuită de valori ale establishment-ului. Surpriza promisă de selecţia, ca întotdeauna, cuminte, a fost singura producţie străină, Donka – Scrisoare către Cehov, creaţie a lui Daniele Finzi Pasca. Un spectacol agreabil, inteligent conceput, cu performanţe interpretative de toată lauda. A construi universul lui Cehov cu contorsionişti, trapezişti şi acrobaţi nu poate decât să zguduie fericit orizontul de aşteptare al oricărui spectator. Aşa că publicul stă cu gura căscată, se amuză, admiră tehnicile video nemaivăzute pe aici şi execuţia impecabilă. Categoric, o gură de aer proaspăt printre multele montări Cehov. O încântare! Şi mai ales, una relaxată.
Noutatea ediţiei de anul acesta a constat în cele două muzicaluri, ambele semnate de Răzvan Mazilu: Cabaret de la Teatrul German de Stat din Timişoara şi West Side Story, producţieFNT. O piaţă cu totul nouă în peisajul teatral românesc. Una emergentă, dacă ar fi să ne prostim în termeni economici, al cărei potenţial îl simte nasul veşnic inovator al lui Răzvan Mazilu. El a adus dansul în teatru, la începutul carierei, tot el aduce acum muzicalul pe scenele româneşti. Pentru prima dată, FNT produce un spectacol. Noua creaţie a coregrafului, West Side Story, se desfăşoară ca la carte: orchestră mare pe scenă, o trupă de actori talentaţi, poveste, cântece şi dansuri. Cele din urmă, specialitatea lui Răzvan Mazilu, ies excelent. Însă, pe un teren cvasivirgin, cum e la noi, marele impediment se dovedesc vocile soliştilor căci, cu câteva excepţii (Ioana Maria Repciuc şi Rareş Florin Stoica), celelalte sunt nelucrate (cel puţin în distribuţia pe care am văzut-o eu). În lipsa tradiţiei şi a pregătirii specializate, minunile nu se pot naşte în câteva săptămâni de repetiţii. Dar, talentaţi cum sunt, interpreţii suplinesc lipsa performanţelor vocale prin actorie. Nimic de zis, la asta se pricep. Este cazul mai ales al Alexandrei Duşa, plină de nerv, de viaţă, de personalitate şi de un splendid vino-ncoa scenic. Oricum ar fi, bine e că se naşte în teatrul românesc un gen pentru care tinerii par dispuşi să se pregătească cu seriozitate.

Revelion departe de ţară
O bijuterie a unor tineri excepţionali prezentată de FNT a fost Trilogia belgrădeană de Biljana Srbljanovic, în regia lui Cristi Juncu şi scenografia lui Cosmin Ardeleanu, de la Teatrul „Anton Pann“ din Râmnicu Vâlcea.
Pe bufetul din bucătărie, o fată gravidă, iubita lăsată în urmă de unul dintre mulţii emigranţi care au părăsit Serbia, urmăreşte mut acţiunea. Înainte de fiecare scenă, fata va scrie cu spray numele oraşului din lume în care conaţionalii săi petrec revelionul. Totul se desfăşoară balcanic în decorul lui Cosmin Ardeleanu, în jurul bucătăriei mizere, al mâncării şi al petrecerii. Podeaua este plină de ţărâna care îi urmăreşte şi murdăreşte pe toţi, metaforă pentru patria pe care au luat-o cu ei. Fie că au plecat ca să scape de război sau de sărăcie, fie pentru a căuta o existenţă mai bună într-o societate normală, viaţa de străin se va dovedi dură în orice ţară de adopţie. Câtă vreme nu pot scăpa de condiţia de element alogen, mediul în care încearcă să se integreze se dovedeşte în cel mai bun caz indiferent. În cel mai rău, ostil. Iar ţărâna aceea puturoasă pur şi simplu nu li se dezlipeşte de rădăcina fiinţei. Într-o lume care nu se lasă cucerită, fiecare trăieşte pre limba lui natală. Unii nici nu se forţează să o înveţe pe cea a noii ţări, ca băieţii care au fugit de armată şi s-au trezit stripperi într-un bar din Praga, maximum de trai decent la care pot aspira. Alţii, mai deschişi, se vor trezi la un moment dat rejectaţi de societate. Iar în cazul fericit când nu se produce coliziunea cu mediul extern, emigranţii poartă în sine destule schelete, ţârâna de acasă umplându-le toate amintirile şi toate obiceiurile. Pâinea de acasă e mai bună, ţuica de acasă e mai tare, slana şi ceapa sunt mai gustoase decât orice specialitate a locului. Ca să nu mai vorbim de iubirea lăsată în urmă. Pleacă cu ţara în ei şi rămân străini în fiecare zi a vieţii.
Cam aşa curge binecunoscuta piesă a Biljana Srbljanovic, care a făcut înconjurul Europei. Iar ceea ce face regizorul Cristi Juncu cu actorii este, ca de fiecare dată, o minunăţie. Aceştia vorbesc normal, joacă unul cu celălalt, se concentrează pe relaţie pentru ca fiecare dintre ei, începând chiar de la gravida expresivă din fundal (Ana Şuşca), să strălucească într-un portret plin de vervă. Fiecare moment are viaţă, căldură, adevăr. Başca şi umor! Repet, o minunăţie.
În salopete cu ştrasuri, cei doi croaţi care au eşuat ca stripperi în Praga de frica armatei, muncesc de doi ani într-un bar. Relaţia între fraţi se dezvoltă tradiţional, cu autoritatea celui mai mare şi obedienţa îmbufnată a celui mai mic. „Îţi ofer o viaţă de star“, îi va scoate ochii cel mare, ferm, dar în acelaşi timp protector şi grijuliu, interpretat de Olimpiu Blaj cu un amestec frust de naturaleţe, energie şi forţă. Iar rolul mezinului îi dă lui Vlad Bîrzan ocazia unei partituri excepţionale. Privirea lui comentează mut fiecare moment, atitudinea sa marchează subtexte, adăugând tensiune suplimentară celei existente deja pe scenă. Pauze, înfruntări, umor, dans, deplasări rapide de forţe în relaţia care se recompune minut de minut, toate fac ingredientele unei secvenţe de zile mari. Înnebunit după fata lăsată în urmă acasă, acum măritată cu altul, fratele mai mic acceptă cu greu să-şi consoleze amarul cu una de la faţa locului. Amalia Huţan construieşte şi ea o bijuterie: timidă, plină de omenie, înţelegătoare, empatică, fata jucată de ea va deveni, inevitabil, sluga, ţapul ispăşitor pentru complexele bărbatului redevenit pe nepusă masă mitocanul balcanic.
Şi dacă tot e vorba de performanţe, trebuie amintită şi cea a Mădălinei Ciotea din secvenţa din Sidney. O actriţă născută pentru scenă, cu un registru spectaculos şi variat. Epuizarea femeii căreia îi plânge sugaciul încontinuu, răutatea, arţagul, blegirea facultăţilor intelectuale de la nesomn, furia, oboseala de lume şi de căsnicie, bădărănia agresivă, toate se adună pe faţa încordată şi în jocul său. Mădălina Ciotea se dovedeşte, o dată în plus, una dintre cele mai talentate actriţe ale noii generaţii. Contraponderea ei în scenă, căci regizorul se pricepe să marcheze contrastele subtile, va fi frumoasa şi delicata Szász Réka. Fină, subtilă, adorabilă, femeia interpretată de ea se vede obligată de „impotenţa de pământ străin“ a soţului să recurgă la serviciile adulterine ale prietenului de familie. Prilej pentru tensiuni latente, bine construite de Cristi Juncu, în cupluri şi intercupluri. Expresiv în fiecare gest, Cătălin Vieru creează sociologul măcinat de nostalgia pentru acasă. Actorul marchează un balans delicat între datoriile de soţ blând şi tolerant şi nostalgia frenetică după Belgrad, acolo unde era viaţă adevărată. Prezenţă, credibilitate, adevăr sunt numai câteva dintre calităţile sale. Prietenul lui, muzeograful devenit vânzător de antichităţi, are în interpretarea lui Andrei Brădean eleganţă, detaşare şi armonie.
Acelaşi revelion îl petrec şi emigranţii artişti, în Los Angeles, de data aceasta nu cu slană şi ceapă, ci cu iarbă. O pianistă întâlneşte un actor. Evident, în noua lor ţară de adopţie, ambii sunt chelneri. Florin Călbăjos creează un personaj solid, onest, un actor care ştie să speculeze bine momentul. Iar Ioana Predescu aduce pe scenă, ca întotdeauna, o întreagă lume. Straturi de feminitate blândă şi veselă compun întreaga ei făptură, dând impresia că dincolo de corpul fizic se ascunde un univers impalpabil. Unul adânc, uman şi sensibil care va fi violentat de apariţia sârbului-american xenofob, în persoana lui Emilian Mârnea. Aici şi acum sunt la degetul mic al acestui actor. Bădărănie, siguranţă infatuată de sine, agresivitate incontrolabilă în gest, priviri şi atitudine vor fi datele cu care actorul reuşeşte un personaj cărnos şi suculent.
Râmnicu Vâlcea este hărăzit cu o trupă de tineri actori incredibil de valoroasă. Iar întâlnirea ei cu Cristi Juncu este de fiecare dată garanţia unui teatru adevărat, cu performanţe exemplare. Există şi momente în care tot criticul e mândru de ce vede pe scenă. Acesta e unul dintre ele. Bravo!

Foto: Cosmin Ardeleanu

fnt-1

fnt-2

fnt-3

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper