Cannes-ul provocatorilor

Un articol de CĂTĂLIN OLARU

Din cel puţin două puncte de vedere timpul curge altfel în actul final al lui Jauja, laureat al premiului FIPRESCI la ultima ediţie a Festivalului de la Cannes: prezentul diegetic (sfârşitul secolului XIX) se îngemănează în chip inexplicabil (nu că ar fi nevoie de explicaţii) cu viitorul (un Gunnar între două vârste se întâlneşte cu propria lui fiică, încărunţită şi gârbovită), în timp ce prezentul meu, de spectator în cinematograful „Studio“ din Bucureşti, părea a se eterniza. În primul act al filmului, Gunnar (Viggo Mortensen) constată alarmat că locotenentul Pittaluga îi curtează fiica şi încearcă să-i zădărnicească planurile, apoi află tardiv că soldatul Corto i-a cucerit inima lui Ingeborg, fugind cu ea în noapte, şi încearcă să-i găsească înainte ca ireversibilul să se producă. În acest prim act, deşertul Patagoniei, mizanscena şi dialogurile lui Lisandro Alonso şi Fabian Casas trag împreună în aceeaşi direcţie. Când însă Gunnar îşi începe drumul prin deşert (adică în actele II şi III în cvasitotalitate), umorul se face nevăzut. Cu fiecare nouă traversare a cadrului (urmată de o altă traversare şi mereu de alta, toate în timp real – îl urmărim pe Gunnar şi când e ascuns de vreun dâmb sau pietroi, până când se presupune că a părăsit cadrul), deşertul superb văzut de ochii atenţi ai lui Alonso atacă de unul singur într-o luptă, inegală sau nu, împotriva propriei noastre plictiseli. Dacă Alonso câştigă, o face la puncte şi depinde într-o mai mare măsură de noi decât de el.
Cu lux de amănunte
Ultimul film al lui Abel Ferrara nu prea ar fi avut ce să caute la „Les Films de Cannes ŕ Bucarest“ din două motive. Primul e acela că Welcome to New York a fost, într-adevăr, prezentat la Cannes, dar nu în cadrul Festivalului, ci la un cinematograf de cartier şi pe o plajă, pentru a anunţa lansarea filmului pe o platformă video on demand. De altfel, proiecţiile cu pricina au şi stârnit mânia lui Gilles Jacob, care a declarat (pe bună dreptate, tind să cred, ceea ce nu înseamnă că ingeniozitatea echipei de promovare nu ar fi de aplaudat) că filmul ar fi parazitat festivalul. Un al doilea motiv e faptul că Welcome to New York e încă o mostră de exploitation din partea regizorului Abel Ferrara, şi încă din acelaşi filon cu cel care l-a consacrat, probabil cel mai nefrecventabil dintre toate. Înainte de fi un film biografic despre evenimente încă incerte (afacerea DSK), Welcome to New York e un rape-revenge mai puţin ortodox. După partidele de sex din debut dintre eroul interpretat de un Depardieu aproape exclusiv onomatopeic şi mai multe prostituate de lux, rape-ul e inechivoc în film (în realitate, lucrurile nu stau deloc aşa), revenge-ul fiind sublimat, mai degrabă decât explicit (Devereaux, Strauss-Kahn-ul lui Ferrara, arestat, pus într-o celulă cu alţi deţinuţi, gol-puşcă în faţa poliţiştilor, căzut în dizgraţie). Curiozitatea la care face apel filmul e una de tipul „Şi apoi ce i-a mai făcut?“. Violul e mai întâi doar sugerat (Ferrara taie pudic la momentul în care victima iese pe hol plângând), apoi povestit (de victimă) şi în sfârşit ilustrat (în cadrul unui flashback), prin aceasta, Welcome… lăsând o impresie de articol nouăzecist din Evenimentul zilei pe care dialogurile (care par improvizate) şi voice over-ul existenţialist din a doua parte a filmului nu prea au cum să o şteargă.
Marionete: Deux jours, une nuit
Într-o secvenţă din documentarul F.T.A. din 1972, cronică a unui spectacol itinerant cu scheciuri anti-Vietnam, pe scenă avem trei actori. Dintre aceştia, doi (printre ei, Jane Fonda, marxistă convinsă în epocă) se ridică la auzul primelor note din imnul Americii. Un al treilea, interpretat de Donald Sutherland, rămâne aşezat, manifestând o atitudine oarecum iritată. La scurt timp, cei doi se sesizează, iar dizidentul este luat la şuturi, în numele valorilor democratice care stau la baza celei mai grozave ţări din lume. Vreţi să vă faceţi o idee despre cel mai recent film al fraţilor Dardenne? Înlocuiţi imnul Americii cu Internaţionala şi pe Jane Fonda cu Marion Cotillard.
Dacă spre final, în capul Sandrei (Cotillard) s-ar fi revărsat o găleată celestă cu deşeuri de la groapa de gunoi, nu ştiu câţi spectatori s-ar fi declarat şocaţi. Din primul până în ultimul minut, eroina parcurge o Golgotă a umilinţei, presărată cu violenţe fizice şi verbale. Traseul ei nu e atât condamnabil ideologic (putem fi sau nu de acord cu această perspectivă a unui neoliberalism dezumanizant, care face ca omul de rând să nu prea mai aibă pe unde să scoată cămaşa), cât formulat cu obişnuita apăsare a cuplului Dardenne. Mâna lor se simte cât se poate de clar. Sandra e ba deprimată, ba se comportă absolut normal, depinde ce nevoi au Dardennii – să ne fie milă de ea că a fost concediată şi să fim alături de ea şi împotriva patronilor exploatatori, sau să ni se pară normal că ea merge mai departe, ca o persoană raţională, animată de un scop pe care îl urmăreşte cu consecvenţă. Sandra îşi roagă colegii să voteze împotriva concedierii ei, însă nu e niciodată clar de ce ar avea aceştia un cuvânt de spus. Nevestele colegilor rareori ridică din sprâncene când Sandra le sună la uşă şi vrea să le vorbească soţilor lor. Indiferent la ce oră li se înfiinţează la uşă, ele îşi joacă rolul de semne de circulaţie („bărbatul e în cutare loc“), fără să pună întrebări. Un coleg se enervează şi o loveşte din senin. Sigur că femeia neajutorată trebuia lovită, să fie clar ce face capitalismul putred din om; totul e ca, în acest travaliu de convingere care aminteşte de clasicul 12 Angry Men, Sandra să ajungă până la ultimul om furios, într-un crescendo liniar al deznădejdii ei şi al detaşării noastre, al cărui plot twist final nu mai surprinde nici măcar prin stângăcie.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper