BD la munte sau… în canon?

Un articol de Stanca Aruncutean

Ioan Stanomir, Camera obscură. Vis, imaginaţie şi bandă desenată, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 264 p.

 

După cercetarea minuţioasă a spaţiului politic românesc (cu precădere a perioadei comuniste), în Camera obscură. Vis, imaginaţie şi bandă desenată, criticul, politologul şi publicistul Ioan Stanomir îşi încearcă mâna pe un alt fel de scriitură. Îşi îndreaptă, adică, atenţia spre receptarea unui gen literar nu neapărat subapreciat, însă cu siguranţă condamnat la o existenţă banală în cartierele periferice ale culturii, benzile desenate. Stanomir le numeşte reverenţios „proză grafică”, acordându-le încă de la început permisul de intrare între celelalte genuri literare consacrate. Eseistul încearcă, apoi, să le justifice ieşirea din exilul receptării, absolvindu-le de eticheta de „literatură puerilă”, îndreptată înspre un anumit tip de public, despuiată de orice urmă de literaritate şi complexitate naratologică.
Or, simbioza dintre scriptic şi vizual îşi revendică locul pe unul dintre rafturile bibliotecii, nu în vreun pod sau debara. În paginile de început, Ioan Stanomir indică una dintre posibilele probleme care pot genera receptarea insuficientă a genului: „decorul famliar, ca şi aparenta lor accesibilitate, pot să oblige la formarea unor judecăţi de valoare simplificatoare. Banda desenată nu este şi nu poate fi decât un mediu facil, din care profunzimea şi natura vizionară a discursului este (sic!) absentă, în mod previzibil. A citi, ca şi a comenta bandă desenată sunt ocupaţii care, asemenea discuţiei despre romanele poliţiste, afectează statutul de onorabilitate al unui autentic intelectual”.
Din punct de vedere structural, cartea este un conglomerat de eseuri, care debutează cu Pif, eroul generaţiei „decreţeilor”, continuă cu Tintin – tânărul reporter belgian –, apoi cu detectivii Black şi Mortimer, cu aventurierul Luc Orient, pentru ca mai mult de trei sferturi din carte să fie rezervate geniului italian al benzii desenate, Hugo Pratt şi al său marinar cinic şi captivant Corto Maltese; alte nume vizate în studiu sunt italienii Dino Battaglia, Attilio Micheluzzi, dar şi Henri Verns, creatorul personajului Bob Morane (pilotul, spionul şi reporterul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial).
Finalul cuprinde un post scriptum în care Stanomir renunţă la demersul de cercetare (fiindcă prin această carte îşi poate revendica statutul de exeget al genului, printre puţinii din România) şi se abandonează imaginaţiei: împrumută personajele lui Herge şi le trimite din nou în lume în căutare de noi aventuri; apoi, îi consacră un elogiu lui Corto Maltese, prin încercarea de decodificare a reveriilor sale care, de cele mai multe ori, sunt provocate de ciuperci halucinogene, haşiş şi marijuana.
Scriitura este fluidă, foarte documentată, textul musteşte de referinţe livreşti, cinematografice şi istorice, însă pentru un militant al genului se constată mai degrabă o detaşare decât o implicare emoţională. Deşi, uneori, lui Stanomir îi mai scapă insuliţe de literaritate: „În economia ideologiei lui Tintin, omul este privit nu ca o entitate interşanjabilă, producătoare de venituri taxabile, ci este înţeles ca prezenţă unică, învestită cu misiunea de a lumina spaţiul din jurul său”.
Totuşi, aplecarea spre detaliu cu privire la un gen atât de puţin cunoscut la noi poate fi, pe alocuri, redundantă – cartea neadresându-se nicidecum publicului larg, ci unui anumit tip de cititori, hai să-i numim „avizaţi”. Se poate spune, însă, şi că, dacă înainte de volumul lui Stanomir nu ştiai prea multe despre benzile desenate, ei bine… n-o să asimilezi prea mult nici după lectura asiduă.
Cea mai amplă parte a cărţii este acea invitaţie la călătoria în care Corto Maltese „leads the way”, urmat îndeaproape de sergentul Kirk, Ernie Pike sau Capitanul Cormorant. Marea călătorie se desfăşoară de la un ocean la altul, ba în timpul Marelui Război, ba în timpul Revoluţiei Americane. Acţiunea se derulează fie în realitatea imediată, fie într-una paralelă; se plonjează în lumi subterane pentru a ieşi la suprafaţă direct în oniric. Fiecare eseu reprezintă de fapt o călătorie comprimată – şi dacă te aşteptai la un sejur relaxant… te-ai cam înşelat.
Ioan Stanomir nu se debarasează, până la ultimele pagini, de un soi de scriitură încărcată şi oarecum rigidă, care epuizează. Însă, odată cu ampla călătorie, eseistul reuşeşte totuşi să demonstreze un lucru pe care şi l-a propus încă de la început: să scoată acest tip de literatură din sfera previzibilului şi puerilului, „pescuind” elementele de teorie literară ignorate până atunci. Iată cuvintele autorului despre Hugo Pratt: „În centrul artei sale se află un principiu al vaselor comunicante de esenţă postmodernă şi intertextuală. Temele circulă, obsesiile circulă de la o carte la alta, iar scenografiile se hrănesc din punerile în pagină anterioare”. Atunci când unul dintre personajele sale, Ernie Pike, devine la un moment dat un fel de reporter de teren, înmagazinând în sine poveştile altora, pentru a le transmite apoi mai departe, vocea auctorială se modifică, evenimentele fiind povestite din perspectiva corespondentului de război. Sau, ca într-un scenariu scris de Woody Allen, scriitori precum Jack London, Ernest Hemingway sau André Malraux devin personaje în benzile desenate ale lui Hugo Pratt, prieteni ai zeflemitorului marinar.
Deşi apariţie exotică şi inovatoare, Camera obscură. Vis, imaginaţie şi bandă desenată e un volum oarecum cu teză. Pe care, e drept, autorul reuşeşte s-o susţină până la un anumit punct: BD nu reprezintă doar literatură pentru copii, dovadă fiind complexitatea naratologică şi cea a subiectelor abordate. Neajunsul rezidă, repet, în această incapacitate de simplificare a modului de expunere care, prin abundenţa detaliilor, buimăceşte cititorul neofit.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper