Aura sfârşitului de lume

Un articol de Octavian Mihalcea

Octavian Soviany, Călcaiul lui Magellan, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 118 p.

 

Volumul de versuri al lui Octavian Soviany, Călcâiul lui Magellan, debutează cu un ciclu poetic aflat sub inedit
protectorat „îngeresc“, privilegiind neîndurăroare reflecţii existenţiale, acute radiografieri ale sublunarului.
Ne sunt prezentate diferite toposuri saturniene, rodul înstrăinării ce acaparează gradual fiinţa. Parcă într-o succesiune de „cadre“, labirintul etalează tablouri măcinate de vădite inchietudini profund thanatice. Ipostaze sepia, „fin de sičcle“, mai îndulcesc (cu accentuată concupiscenţă) această atmosferă terminală: „mă gândesc că la lipova/ trebuie să fi fost pe vremuri/ şi un bordel cu nemţoaice blajine,/ care ştiau să cânte la pian valsul măgarilor/ şi ascultau răbdător povestea tâmplarului văduv,/ a adolescentului neînţeles de părinţi/ sau a birtaşului înşelat de nevastă./ În salon se beau probabil rachiuri de casă,/ iar fetele tricotau, sorbind în tăcere veştile de la viena sau/ pesta aduse de vreun surugiu obosit,/ care mirosea a sudoare de cal şi le dăruia marţipan“. E vorba de fine transfigurări ale realului, din umbra cercului hermetic. „Îngerul ocrotitor al jimboliei/ ar putea fi/ petre stoica“, spune Octavian Soviany revărsând „un potop de simpatii“ pentru marele poet. Altă faţetă a acestor meandre constă în desantul poetic de la Telciu. Dintre multiplele ipostaze, reţinem durul impact morfeic: „(…) iar o/ mănuşă/ portocalie de/ box mă/ izbeşte violent în/ bărbie./ Somnul e / cel mai bun/ prieten al/ omului“ sau o specie de estetizare fără rest: „Acum/ între buzele mele/ şi buzele tale/ e ceva albicios şi fragil ca/ rotula unui copil“. Întâlnirile poetice vor purta mereu peceţi alchimizante, perpetue îndrăgostiri de esenţă. Transfigurările  au farmecul tainelor abia intuite. Sinteza livrescului cu „viaţa care se vieţuieşte“ potenţează atmosfera din Călcâiul lui Magellan. Spenglerianul „Der Untergang des Abendlandes“ întâlneşte, morganatic, umbra lui Aubrey de Vere din „apa neagră a Spreei“. Tablourile beneficiază de abordări ekphrastice, cu dorinţa evadării dincolo de angoasele cotropitoare. Luxurianţa lui Rousseau Le Douanier poate corespunde bucăţilor trăitoare în prezentul volum. Ne situăm sub falnice bolţi fascinatorii, animate jugendstil. Din când în când, iubirea şi funcţia ei soteriologică: „Mi-ar plăcea/ să am o iubită/ pe care s-o cheme/ maria grün,/ să poarte o rochie/ cusută din frunze/ şi să aibă tot timpul în/ buzunar/ nişte fructe proaspete de/ pădure./ Ce bine ar fi/ să te cheme maria grün!/ Şi să ai sub pântece/ o ghindă de stejar/ cafenie./ Atât:/ doar o ghindă/ cafenie şi/ de stejar“. O viziune împreună cu Marx reinterpretează circumstanţele scrierii celebrului manifest, simţurile fiind dereglate sistemic: „Te clatini puţin/ după prima ţigară cu/ marijuana,/ iar degetele tale ating,/ ca în ultima însemnare a/ annei frank,/ marginea de/ miazănoapte a/ lumii./ Treci fardată în/ culorile/ clubului ajax/ pe lângă/ un portal de biserică/ şi din/ urechile tale/ atârnă/ fructe roşii de coacăz. Sânul/ ţi-a ieşit pe jumătate din / decolteu/ şi e parcă pudrat/ cu pulbere albă de/ cocaină“. Doar aici îi putem întâlni pe Van Gogh, Kafka, Sherlock Holmes, Van Eick sau Regina Victoria, incontestabile proiecţii, undeva între noapte şi zi. Aura sfârşitului de lume învăluie esenţa versurilor lui Octavian Soviany, registru obscur caracteristic familiei de spirite a poeţilor blestemaţi ce dau întristării proporţii radicale. Aparentele relaxări au în proximitate acelaşi spectru angoasant, deja obişnuit. Fluxul inspiraţiei se raportează aproape în permanenţă la diversitatea ambientului, astfel fiind create vise, imagini penetrante raliate experienţei onirice. Rezultă un experiment ce îmbină lirismul metamorfozelor cu datele realului, notabile valenţe picturale recomandând această sinteză.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper