Aplicarea şi „aplecarea“ psihanalizei către film

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

ANDREA SABBADINI în dialog cu DORIN-LIVIU BÎTFOI

 
The European Psychoanalytic Film Festival de la Londra se bucură de prestigiu nu doar în breasla psihanalitică, ci şi în lumea filmului. A interpreta psihanalitic filmele – iată o modalitate deloc nouă, ci, am putea spune „cu documente“, încă de la începuturile psihanalizei şi ale cinematografiei (cele două domenii luând fiinţă, după unele convenţii, în acelaşi an, 1895). Nouă este în schimb articularea interpretărilor în cadrul unei manifestări de amploare precum un festival.
De trei ani, „formula“ unui festival de psihanaliză şi film a fost „importată“, cu variaţii semnificative, şi la Bucureşti. La cea de a treia ediţie a festivalului bucureştean de psihanaliză şi film, care se desfăşoară în acest an între 20-23 noiembrie, invitatul de onoare este, pentru al doilea an consecutiv, creatorul şi directorul originalului londonez, psihanalistul britanic Andrea Sabbadini.
Inedita idee şi istorie a unui festival de psihanaliză şi film, problemele ridicate de „psihanalizele publice“, fie şi numai ca aplicaţii la cea mai populară dintre arte, precum şi alte aspecte practice ce intră în atingere cu chestiuni conceptuale, iată subiectele discuţiei cu psihanalistul Andrea Sabbadini, realizată în urmă cu ceva vreme.

ANDREA SABBADINI: Am început în 2001. A fost, de fapt, ideea preşedintelui Societăţii Britanice de Psihanaliză. Iar el m-a rugat să o concretizez, dat fiind că mă implicasem deja în organizarea a felurite evenimente cu proiecţii de filme şi invitaţi care discutau filmele cu psihanalişti. Prin urmare preşedintele nostru, doctorul Don Campbell, m-a rugat să dezvolt aceste evenimente până la amploarea unui festival. Am fost, la început, foarte ezitant. Dar, în cele din urmă, am acceptat. Deşi am pus o condiţie – şi anume să fie un festival numai cu filme europene. Unii m-au criticat pentru asta. Dar sentimentul meu a fost şi este că filmele europene sunt foarte prost distribuite, pe când filmele americane, bineînţeles că din motive întemeiate, au o distribuţie mult mai bună. Am crezut că ne putem aduce o modestă contribuţie la remedierea acestei probleme, în acest fel – şi anume axându-ne în întregime pe filmele europene. Toate acestea se întâmplau în anul 2000. Am organizat prima ediţie a festivalului în 2001, iar pentru că nu aveam suficiente resurse să îl organizăm anual, ne-am mărginit la a-l face doar o dată la doi ani. Aşa se face că în 2013 a avut loc cea de-a şaptea ediţie a Festivalului de Psihanaliză şi Film.

DORIN-LIVIU BÎTFOI: Este, prin urmare, un succes. Cum aţi iniţiat, v-aş întreba, colaborarea de prestigiu cu Bernardo Bertolucci?
A.S.: Eram deja prieten cu Bernardo Bertolucci şi îi cunoşteam interesul pentru psihanaliză. El însuşi, de altfel, a urmat o analiză pentru mai mulţi ani de zile. Nu e un secret, e un subiect despre care a vorbit public. Bertolucci a considerat că analiza sa este şi o sursă de creativitate pentru munca lui. Părea deci persoana ideală pentru acest proiect şi l-am rugat să ni se alăture. Ceea ce a şi făcut, cu entuziasm, devenind astfel preşedintele de onoare şi implicându-se activ în realizarea Festivalului. Nu la toate ediţiile, dar, în orice caz, la unele. Inclusiv la cea mai recentă, din 2013, care a avut ca temă secretele. Ceea ce a fost un noroc, pentru că, după o perioadă de 9-10 ani în care nu a mai făcut nici un film, a realizat în fine unul, Io e te / Eu şi tu, centrat în mod evident pe tema secretului. Bertolucci a turnat filmul, apoi a venit să-l discute cu noi, spre avantajul tuturor.

D.L.B.: Am văzut filmul şi am fost încântat de come-back-ul marelui regizor. V-aş întreba dacă la festivalul londonez publicul este format din psihanalişti.
A.S.: Da. Am avut în sală, până acum, cam 250-280 de persoane. La ediţia din 2013 au fost însă 350 de persoane în sală. Un număr mare îl constituie psihanaliştii, veniţi din toată Europa şi, de fapt, din toată lumea, aş putea spune fără să greşesc. Sunt reprezentate astfel, practic, cam 20 de ţări. Dar mulţi dintre cei din sală nu sunt psihanalişti. Ci sunt persoane interesate să vadă filme, să se bucure şi să se emoţioneze şi să încerce tot felul de senzaţii, chiar de teamă, la aceste filme. Sunt interesate şi din motivele pentru care oamenii merg în general la filme: pentru a se deconecta de la preocupările zilnice, ei intră atunci la cinematograf pentru câteva ore. Dar mai sunt şi mulţi oameni – iar printre aceştia mă număr şi eu – care simt că experienţa vizionării unui film nu e suficientă. Nu ai în mod obişnuit timpul şi spaţiul să te gândeşti, să meditezi la el, să vorbeşti despre el – cu alte persoane cu care ai putea face schimb de idei, obţinând o perspectivă alternativă asupra aceluiaşi film. Ori poate chiar să scrii despre acel film, pe lângă discuţie. Or, iată exact ceea ce oferă festivalul nostru de film: un forum unde filmele pot fi analizate, discutate… Acum, noi, psihanaliştii, desigur că propunem o perspectivă anume, originală despre filme.
Dar aş vrea să spun ceva, şi chiar să insist în acest sens, pentru că adesea oamenii vorbesc despre „aplicarea“ psihanalizei la arte, la film, la literatură, la teatru etc. Eu sunt foarte sceptic în această privinţă. Este adevărat că noi aplicăm anumite concepte psihanalitice în cadrul interpretărilor noastre de filme. Dar eu văd totul ca fiind, în mod esenţial, un dialog. Aceasta este jumătate din poveste. Cealaltă jumătate constă în ceea ce putem noi câştiga, sau învăţa pentru munca noastră clinică, pentru profesia noastră, de la regizori, de la filmele însele, de la personajele acestora, dintre care multe reprezintă indivizi de o mare complexitate (cu deosebire în filmele pe care eu le consider bune), fiind nu bidimensionale, dar chiar tridimensionale, aceste personaje. Aceste personaje sunt complexe, au conflicte, nu sunt complet bune – aşa încât să fie idealizate, şi nici complet rele – aşa încât să fie denigrate, ci sunt compuse dintr-un amalgam de trăsături, din care orice persoană este alcătuită, inclusiv psihanaliştii. Învăţăm astfel, prin urmare, despre condiţia umană din filmele bune, iar asta ne ajută în munca noastră, şi totodată în viaţa noastră. Iată una dintre micile contribuţii pe care acest gen de evenimente le aduce, evenimente precum festivalul nostru londonez, ori precum festivalul vostru bucureştean. Contribuţie pe care o aduc şi alte persoane, din întreaga lume, care încearcă să desluşească în filme o perspectivă sau alta.

D.L.B.: Aţi anticipat următoarea  întrebare, centrală din punctul meu de vedere. Am fost, sunt foarte interesat de modul în care concepeţi că se poate realiza o interpretare a unui film (indiferent ce ar însemna aceasta) în faţa unei săli pline de cinema, de pe o scenă. Există un setting? Cumva aţi răspuns deja acestei întrebări.
A.S.: Ei bine, este posibil să ai o discuţie despre un film înaintea unui public larg… Sunt sigur că publicul – fie cel din Londra, fie cel de aici, din Bucureşti – reprezintă un amestec de persoane cu cunoştinţe inegale despre film, despre istoria cinematografiei, despre un regizor sau altul, despre ideile psihanalitice, ori de altă factură, sociologice, estetice etc. Dar eu cred că această adresare, acest dialog reprezintă o cale interesantă, utilă şi fertilă în abordarea unei opere de artă cum este filmul. Iar scopul este de a implica publicul cât mai mult posibil în acest dialog. Iată ceea ce încercăm foarte mult să facem în cadrul Festivalului nostru de film şi psihanaliză de la Londra. Iată ceea ce i-aş sfătui în general să încerce pe cei care fac festivaluri oriunde în lume. Este foarte important să implici audienţa. Şi să îi lăsăm mult timp şi spaţiu pentru a interveni, pentru a comenta, pentru a critica, pentru a-şi exprima ideile despre un film. Şi pentru a angaja un dialog cu psihanaliştii, cu regizorii, pentru a prezenta puncte de vedere. Asta se poate face, deşi uneori e destul de dificil, pentru că poţi primi şi întrebări mai ciudate. Dar… trebuie să le răspunzi şi acestora.

D.L.B.: Prin urmare iată secretul. Care sunt impresiile dv. despre – să-i spunem  – „replicarea“ proiectului dv. aici, la Bucureşti?
A.S.: Mai întâi de toate, legat şi de ceva ce i s-a spus cândva Irinei Nistor şi pentru care ea s-a necăjit: Ai furat ideea de la Londra! Nu e nimic de furat, nu este o proprietate a cuiva, ci le aparţine tuturor! Alţii, printre care şi dv. aici, în România, fac acelaşi lucru, cam la fel. Bineînţeles, trebuie să adaptaţi la situaţia şi condiţiile locale ceea ce la Londra se realizează pentru o comunitate psihanalitică mare. Dv. vă aflaţi abia la început în psihanaliză, ceea ce bineînţeles că trebuie avut în vedere.
Sunt, prin urmare, foarte favorabil acestui proiect bucureştean. Desigur, el poate fi îmbunătăţit de la an la an, dar tot aşa s-a întâmplat şi cu festivalul londonez: la început nu prea ştiam ce şi cum să facem; dar treptat, învăţând printre altele şi din comentariile publicului, festivalul s-a îmbunătăţit. Cred că este important să alegi filmele potrivite, filmele care se pretează acestui tip de discuţii psihologice, care au povestea şi personajele adecvate. Selecţia filmelor este foarte importantă, iar organizatorii festivalului trebuie să-i acorde toată atenţia. Ei trebuie totodată, aşa cum am spus deja, să acorde cât mai mult timp şi spaţiu cu putinţă publicului, pentru a discuta şi pentru a comenta filmele. Şi este foarte important, aş dori să mai adaug, ca festivalul să aibă o temă pentru fiecare ediţie. Nici noi, la început, nu aveam o temă. Dar, cu timpul, am descoperit că dacă există o temă, discuţiile sunt mai concentrate. Cea de a şasea ediţie a Festivalului psihanalitic al filmului european de la Londra a avut ca temă emigraţia, cea de-a şaptea ediţie, care a avut loc în toamna lui 2013, a fost despre secrete, iar pentru următoarea ediţie, cea din 2015, încă ne gândim la o temă. Este foarte important să ai o temă pentru fiecare ediţie a festivalului. O temă generală, care poate fi, desigur, abordată din direcţii foarte diferite şi în diferite moduri; şi care poate fi interpretată în diferite moduri. Deci, e bine să existe o concentrare, un punct de referinţă în jurul căruia discuţiile – atât din punctul de vedere psihanalitic, cât şi din cel cinematografic – să se poată dezvolta. Iată prin urmare sugestia pe care le-aş face-o, cu toată modestia, organizatorilor festivalului bucureştean, ideea asupra căreia i-aş ruga să reflecteze.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper