Antologia pâinii

Un articol de C. Stănescu

Un mic val de nostalgie bate ţărmul României literare. Madlena ce-i suscită amintirile lui Nicolae Manolescu este de tot prozaică: intenţia patronatului de la Rompan „de a reveni la reţeta de pe vremea lui Ceauşescu de fabricare a pâinii, chipurile mai bună decât cea de azi“. Disputa dintre reputatul critic şi Rompan în jurul calităţii pâinii de pe vremea lui Ceauşescu în comparaţie cu aceea de azi nu ne interesează. Meritul Rompanului de nu chiar şi al pâinii comuniste constă în faptul de a fi declanşat preţioasele amintiri ale criticului despre „pâinea noastră cea de toate zilele din anii de după război“. Înaintea „extraordinarei pâini cu coajă solzoasă, nemţească la origine“, coaptă în cuptorul bunicii paterne de la Sibiel, criticului îi vine în minte „pâinea pe cartelă de la începutul anilor 1950“, o pâine neagră şi, probabil, „nu din făină de grâu“, procurată cu greu „în cantităţi mai mari decât raţia zilnică şi personală, 350 de grame, de nu greşesc“. Nu greşeşte, erau ani grei, după război, după secetă şi cu ocupaţie, cu comunismul căzut pe capul nostru. „Mergeam vara la munte, cum spuneam noi, pe platoul Godea de la Sibiel, unde sătenii îşi duceau vitele şi coseau iarba în august. Stăteam în cabane de lemn – îşi aminteşte criticul fidel îndepărtatei lui copilării – dintre care cea mai confortabilă era a unchiului meu Andrei Oţetea, cu sobe mari de teracotă şi bucătărie separată de camerele în care dormeam, ceea ce alte cabane nici nu visau, cu excepţia poate a cabanei familiei Bembea, vecinii noştri din sat“. Procurarea pâinii noastre cea de toate zilele şi transportarea ei sus, la cabană, era o adevărată aventură: „trebuia să coborâm şi să luăm trenul de Sibiu cel puţin de trei-patru ori, oricâte aranjamente făcea tata cu vânzătoarea de la brutărie, cedându-i din raţie sau plătind în plus“. Prin vara lui 1953, la Râmnicu Vâlcea „a circulat la un moment dat în oraş zvonul că s-ar «băga», asta va fi expresia până în 1989, pâine albă. Îi uitasem gustul. Din prima copilărie, adică din anii războiului, nu mai mâncasem“. Pâinea albă se găsea doar într-un „fost canton de cale ferată, «la linie», cum i se spunea, transformat într-un mic magazin, nici măcar o brutărie adevărată, unde, o dată pe săptămână, după ora două după prânz, puteai cumpăra o franzelă de persoană. Asta, dacă apucai… Bunicul ne trimitea pe noi, copiii. Când aveam norocul să cumpărăm două pâini, ne întorceam fericiţi acasă cu una singură“: pe cealaltă o mâncau pe drum, suferind pedeapsa de rigoare, „o mică urecheală“, dar, cu vremea, „consumul ilicit a intrat în obişnuinţă“. Descriind mai departe aventurile pâinii în comunism, Nicolae Manolescu evocă în câteva rânduri concentrate la maximum criza făinii şi situaţia paradoxală în care ţăranii, muncitorii pământului, cumpărau pâinea de la oraş: grâul lor, cât era, mergea la „cote“. În multe locuri, inclusiv în Bărăgan, grânarul ţării, ţăranii deveniseră… biciclişti: zilnic, spre seară, uliţele satelor se umpleau de aceşti „biciclişti“ care, întorşi de prin orăşelele din apropiere, cărau în „port-bagajul“ bicicletelor desaga – în cazuri fericite, sacul! – cu pâinile adunate după ce stătuseră pe la mai multe „cozi“ – vestitele forme de „socializare“ dinainte de 1989, până ce să apară internetul şi celelalte ale lui, echipate, cum vedem, pentru a putea urca în scaun chiar preşedinţi de ţară. Aventurile pâinii comuniste din aceste ascuţite fragmente memorialistice sunt descrise de Nicolae Manolescu departe de ţară; la „o săptămână după data promisă pentru reintrarea în vigoare a reţetei de pâine a răposatului (N. Ceauşescu – n.n.), mă aflu la Paris şi n-am nicio şansă – regretă el – să mă bucur de noua-vechea noastră pâine cea de toate zilele“. „Şansa“ ratată, rămâne doar ca regretul să fie răscumpărat şi investit în ce ştie criticul să facă mai bine: o vastă, minunată şi fastuoasă Antologie a pâinii compusă din piesele lirice pe care numeroşi poeţi români le-au dedicat pâinii noastre cea de toate zilele coaptă de ei în cuptoarele încinse cu talent ori geniu de-a lungul timpului. Editorialul din România literară poate fi o admirabilă prefaţă a unei asemenea Antologii… din care cu siguranţă n-ar trebui să lipsească celebra poezie cu sloganul retrogradat „Fie pâinea cât de rea/ Tot mai bine-n ţara mea …“. N-ar trebui sărite din această Antologie a pâinii nici odele progresiste închinate grâului, făinei şi aluatului partinic într-o vreme când „plugul, strungul şi condeiul au plecat să chiuie…“.
Pusă aşadar sub autoritatea unuia dintre cei mai rafinaţi „brutari“ ai literaturii române, reţeta unei asemenea Antologii… ar avea darul de a face să crească infinit gustul „pâinii noastre cea de toate zilele“, în comparaţie cu ce poate face Rompanul cu reţeta lui şi cu prea slabele sale puteri creatoare.
Sindromul lui Columb
Dl. Gabriel Dimisianu se află, cum spune, „la a doua lectură a acestui Carnet al unui Pierde-Tară de Paul Diaconescu (editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2014). Textele care îl compun au apărut mai întâi, cele mai multe, în România literară, iar pe unele le-am citit, din obligaţie de redactor, înainte de a le trimite la tipar. Lucram pe atunci la revistă. Le-am recitit acum sub forma de carte pe care le-a dat-o autorul, strângându-le laolaltă. M-au interesat încă mai mult decât la prima lectură, prin faptul că am putut desluşi mai bine în ce le sta unitatea stilistică şi de spirit“. Fireşte, nu doar din „obligaţie de redactor“ a citit textele pline de o nostalgie răscolitoare din Carnetul unui Pierde-Tară al unui, cu vorba lui
Z. Ornea, „desţărat“, unul care însă încearcă a face chiar din „ruptură“ o punte, fragilă, către un Timp pierdut, de neregăsit, rămas ca un cuţit înfipt şi răsucit într-o amintire cu care nu mai ai ce face. Însă ea se vâră pe neaşteptate acolo unde nu i-ar fi locul: într-o zi, când căldura creştea, dogorâtoare, „ieşise din casă şi se întoarse grăbit. Înăduşit, cu respiraţia scurtă, sufocat. În nări aerul pătrundea arzător, ca două fuioare de foc. Dezbrăcat la piele, s-a întins pe covorul de iută, nici moale, nici aspru. Cald. Foarte cald. Şi…“ se trezeşte La Trei Papuci, „sau, poate, Mamaia. Aerul era fierbinte, ca acum, nisipul: nici aspru, nici blând. Ca un covor de iută“. Între atunci şi acum diferenţele s-au şters, timpul se vede iarăşi strâns şi legat, continuitatea e asigurată: stă pe covorul de iută întins cu fata în jos, sprijinit în coate, ca pe nisipul aspru al plajei de la Trei Papuci, „privind printre pleoape trupurile vibrând sub văpaie“. Apar Coca, Didi, Lizeta, dar ele „arătau altfel“. Mecanismul rememorării, vag şi halucinatoriu, tinde să pună în ordine faliile dizlocate, „alunecările de teren“ de după cutremur, ordinea în dezordine, identitatea în alteritate. Liantul, punctul de legătură, singurul ce i-a mai rămas, dar miraculos, este limba maternă căreia, la mii de kilometri distanţă, îi (re)descoperă puterea de a-i restitui fiinţa risipită şi ţara pierdută: „Ţările în care şi-a petrecut mulţi ani, Franţa, Suedia – scrie autorul într-una din cele mai concentrate declaraţii de ataşament – i-au oferit trăirea a numeroase momente, priveliştea a numeroase peisaje, întâlnirea cu fel de fel de oameni, prilejuri care îl întorc, obsesiv, spre amintirile vieţii de dinainte şi de acolo. Păstrarea identităţii sale prin folosirea limbii materne i s-a impus din primele zile de exil şi poate afirma azi că a descoperit, în anii maturităţii şi la mii de kilometri de ţară, o limbă pe care n-o cunoscuse în toată bogăţia, profunzimea, frumuseţea şi originalitatea ei“. E o declaraţie de independenţă a cuiva pe care îndepărtarea, în genere dislocantă şi alienantă, l-a adâncit şi mai mult în sine însuşi păstrându-l, ca om întreg, între hotarele inalienabile şi salvatoare ale limbii redescoperite.
Îndepărtarea e o formă de îmbătrânire şi de alienare. Una inacceptabilă, pe care Paul Diaconescu, observa G. Dimisianu, n-o pune, „cu înţeleaptă resemnare“ pe seama timpului; din contră, o priveşte „cu revoltă şi îndârjire, cu ură chiar. TIMPUL! – exclamă (scrie) cu majuscule Paul Diaconescu – De câţiva ani urăsc Timpul, timpul gol, care mi se scurge printre degete, repede, tot mai repede, amintindu-mi de pierderi ireparabile. Timpul de care nu scap nici când ies în stradă. Pe faţade, pe reclame: ora exactă!“.

Timpul de care nu scapă şi de care se izbeşte autorul ajuns atât de departe şi aşa de sus este un timp al tăcerii absolute, un Timp ce nu mai are… timp să vorbească şi să comunice într-o lume fără spaţiu de rezonanţă în care silenţiosul reglează şi domneşte asupra raporturilor dintre oameni: moneda de schimb a timpului ce se scurge a încetat să mai fie conţinutul său plin, intrinsec şi bogat, e un timp gol, sec, o formă fără fond. Timpul se dezumanizează. Semnul acestui proces ireversibil, ce frizează un nou „anti-umanism“, este chiar tăcerea de moarte în care se înfundă, ca într-o vată groasă, existenţa din ce în ce mai silenţioasă a omului. „Tăcerea mai ales – notează G. Dimisianu – îl intrigă pe (încă) noul venit într-o lume în care actul comunicării aproape că se dispensează de vorbire“ şi criticul citează perdeaua groasă şi impenetrabilă de tăcere de care se izbeşte ca de un zid eroul, constatând că „Tăcerea îl însoţeşte peste tot: în autobuz, în metrou, la serviciu – unde sarcinile i se indicau în scris, prin poşta electronică“. Mai mult, continuă cu umor inefabil criticul, „încă mai mult, nu doar oamenii respectă consemnul manifestării tăcute, ci oricare altă fiinţă, fie ea, altfel, oricât de zgomotoasă prin rânduirea naturii“. Citatul din Paul Diaconescu este revelator: „Kurt şi Irene aveau câteva găini şi raţe. Dar găinile nu cotcodăceau, raţele nu măcăiau. În marginea satului erau două lacuri. Se duse seara pe malul lor să asculte broaştele. Dar broaştele nu orăcăiau. Iar greierii nu ţârâiau, deşi era în mijlocul verii“. Agresiunea tăcerii asupra inadaptabilului personaj indică un fenomen de alienare caracteristic ultimei modernităţi. Carnetul unui Pierde-Tară opune formelor de existenţă a unei lumi virtualizate, din ce în ce mai tăcută şi mai necomunicantă în pofida zgomotului comunicaţional de care pare înconjurată – propria sa formă de a nu se „dispensa de vorbire“, de cunoaştere şi de comunicare…
În satele acelor „Indii“ miraculoase descrise în celebrul Jurnal, Columb vede şi câini: nicăieri aceştia nu latră! În „Indiile“ marelui genovez de acum peste 500 de ani, „iarba era înaltă ca în Andaluzia în aprilie şi mai“: în numeroase alte locuri din Jurnal, amiralul cucereşte şi cunoaşte Lumea nouă printr-un soi de recunoaştere. Marele amiral spaniol pune Andaluzia, Sevilla şi Sicilia lui în „Indii“, în noile tărâmuri cunoscute, simţind şi văzând deseori „ca acasă“. Acest „sindrom“ al lui Columb, al cunoaşterii prin recunoaştere spre a face necunoscutul, mut şi tăcut, accesibil şi frecventabil, e de urmărit şi în frumoasele, nostalgicele schiţe, momente, portrete şi peisaje din Carnetul… cu imagini de departe al lui Paul Diaconescu. Într-o lume în care „actul comunicării aproape că se dispensează de vorbire“ – cum scrie criticul –, Paul Diaconescu nu încetează să vorbească şi sparge „tăcerea“ ameninţătoare: vorbeşte (scrie) într-o frumoasă limbă română pe care, în treacăt fie spus, destui alţii au părăsit-o, deşi n-au plecat niciodată din ţară prin Indiile lui Columb.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper