„Am colaborat foarte bine cu Andrei Şerban“

Un articol de COSTIN POPA

 VLAD IFTINCA în dialog cu COSTIN POPA

 

Costin Popa: Ne aflăm la Opera Naţională Română din Iaşi, după premiera operei Lucia di Lammermoor de Donizetti pe care ai dirijat-o. Cariera ta fiind dedicată până acum pianului, te întreb dacă este pentru întâia oară când ai ridicat bagheta…
Vlad Iftinca: Nu, dar este pentru prima dată când revin în România şi Opera din Iaşi este prima instituţie în care lucrez profesional la pregătirea unei producţii. Am început să dirijez acum patru ani, cu două opere de Rossini, Contractul de căsătorie şi Scara de mătase la Juilliard School of Music din New York, după care am avut ocazia să lucrez Lucia di Lammermoor cu orchestra Operei Metropolitan. Maestrul James Levine, directorul muzical al marelui teatru, mi-a oferit această oportunitate. De asemenea, am dirijat Visul unei nopţi de vară de Benjamin Britten în Canada, unde mă voi întoarce anul viitor tot pentru o lucrare de Britten, opera The turn of the screw.

C.P.: Au fost mulţi dirijori – unii au ajuns celebri – care au început prin a fi pianişti valoroşi. Daniel Barenboim este doar un exemplu. Este importantă o asemenea cale? Pe de altă parte, nu cred că reprezintă o condiţie sine qua non…
V.I.: Depinde, cred, de cine eşti. Eu am crescut în teatru, amândoi părinţii au lucrat acolo, tata încă mai este balerin la Opera din Iaşi. Îmi amintesc de mine stând în spatele şefului de orchestră şi, în timp ce mama cânta pe scenă, mi se spune că încercam şi eu să dirijez. Dar am colegi care nu au dorinţa de a dirija, vor să lucreze în operă numai ca pianişti. De când am intrat la Metropolitan, cel care mi-a sugerat şi a insistat întotdeauna să iau bagheta a fost maestrul Levine. După ce m-a cunoscut şi m-a ascultat, mi-a spus: „Tu trebuie să dirijezi!“. Şi într-adevăr, după un anumit timp, a tot stăruit şi mi-a propus: „Uite, îţi dau orchestra mea şi ai s-o conduci“. Acest lucru mi-a pătruns în suflet şi m-a pasionat din ce în ce mai mult.

C.P.: Lucrezi la Metropolitan ca pianist corepetitor, „coach“, cum se spune, şi, mai mult decât atât, eşti şef printre aceşti maeştri acompaniatori, printre cei care sunt învestiţi cu această calitate. În ce constă efectiv activitatea ta?
V.I.: Pregătesc spectacolele, dar şi ca dirijor asistent. Deci pot să dirijez repetiţii, sunt pregătit să „sar“ câteodată şi în spectacole, dar în general nu este cazul, pentru că dirijorii titulari nu anulează. Eu şi alţi colegi preparăm cântăreţii – sigur, nu-i învăţăm rolurile – în sensul că suntem responsabili de a-i învăţa stilul, de a-i învăţa ce înseamnă să cânte într-o sală ca Met-ul şi de a le inspira acel nivel pe care noi îl cunoaştem, de limbă, stil, cântat, tot ce vreţi, tot ce depinde de această artă.

C.P.: Ce înseamnă să cânţi într-o sală ca Met-ul?
V.I.: Sunt anumite lucruri care ţin de frazare, de pronunţie. Totdeauna consider, nu pentru că lucrez la Met, că în orice auditorium ai cânta, trebuie s-o faci ca şi cum te-ai produce într-o sală mare. Nu mă refer la volumul vocii, ci la expresie, la un anumit stil de expresie, la pronunţie, la respiraţie. Permanent le spun cântăreţilor să respire în ceea ce au de spus, nu numai în ceea ce vor cânta, pentru că oricum vor face asta. Da, este foarte important ca un cântăreţ să respire în text, în sensul textului; iar la Met, bineînţeles, asta trebuie multiplicat, pentru că este o sală imensă de 3.500 de locuri. Iată un exemplu. O foarte mare prietenă a mea, celebra soprană Renata Scotto, când apărea în spectacol, nici nu trebuia să te uiţi pe scenă şi-ţi dădeai seama de prezenţa ei prin faptul că respira în text. Şi cum respira! Asta trebuie să le spunem mai ales cântăreţilor care sunt noi la Met. Îi învăţăm acest lucru, face parte din job-ul nostru.

C.P.: Cam ce indicaţii îţi  transmite dirijorul unui spectacol spre a-i pregăti pe cântăreţi? De exemplu, maestrul Levine.
V.I.: După ce lucrezi un anumit timp cu maestrul Levine, cam ştii ce cere în materie de stil, ce vrea să aibă şi, în plus, îşi alege întotdeauna cântăreţii care cunosc concepţia lui. Indică anumite lucruri când lucrăm ansambluri, când lucrăm individual cu artiştii, dar munca principală este a noastră şi constă în a le explica lor. Maestrul aşteaptă de la noi să le spunem ceea ce el doreşte de la ei pentru acel spectacol. Iar asta, bineînţeles, se schimbă de la Verdi la Wagner, de la Puccini la Mozart. Noi, lucrând cu el mult timp, ştim cam ce va cere, nu întotdeauna la fel şi bineînţeles că ne şi adaptăm după cântăreţi, dar concepţia este a lui, întotdeauna unică.

C.P.: În afară de James Levine, ce dirijori te-au impresionat?
V.I.: Maurizio Benini, cu care am lucrat Maria Stuarda de Donizetti. Am învăţat foarte multe lucruri de la el. Am făcut, de asemenea, Cneazul Igor de Borodin cu Gianandrea Noseda, cu care am colaborat foarte bine, cel care a fost asistentul lui Valery Gergiev foarte mulţi ani, la Mariinsky. Nu m-am aşteptat să lucreze atât de bine în muzica rusă. Apoi Marco Armiliato, David Robertson, Andrew Davis, cu care am făcut Capriccio de Richard Strauss. A fost o experienţă minunată şi mi-a inspirat iubire faţă de o lucrare rară, care nu se cântă foarte mult. Aşa l-am descoperit destul de târziu, într-un fel, pe Strauss, odată cu stilul de a-l interpreta. Datorită lui Sir Andrew.

C.P.: La Metropolitan vi se repartizează anumite titluri? Sau mai bine să te întreb câţi corepetitori sunteţi?
V.I.: Nu suntem foarte mulţi, există câţiva cu funcţia de bază acolo, alţii sunt invitaţi şi de obicei eu nu fac mai mult de patru-cinci spectacole pe stagiune. Ceilalţi, în jur de zece-unsprezece. În acest an voi pregăti Don Giovanni cu maestrul Alan Gilbert de la New York Philharmonic, Ernani cu maestrul Levine şi, acum în octombrie, Lady Macbeth din Mtsensk de Şostakovici, cu maestrul James Conlon. Vedeţi, dacă aş avea baza la Met, nu aş putea să fiu la ora actuală aici, în România, pentru că nu aş fi fost liber să plec. În acest mod mi se oferă o oarecare elasticitate, să lucrez şi la Met, şi în afară.

C.P.: Ai colaborări dese la faimoasa şcoală Juilliard?
V.I.: Da, destul de multe. De exemplu, anul acesta voi pregăti pentru luna ianuarie o seară de lied cu studenţii, încă nu ştiu repertoriul. Am lucrat una şi anul trecut. În ultima clipă, înainte să vin în România, m-au întrebat dacă pot dirija producţia lor cu Turcul în Italia de Rossini, dar mă angajasem să vin la Iaşi, aşa că am refuzat.

C.P.: Este foarte important ca studenţii să cânte lied…
V.I.: Absolut. Şi pentru mine este o foarte mare plăcere să fac, am multe recitaluri, cred că este foarte important în ziua de astăzi să se facă recitaluri de lied, mai ales pentru pianişti. Şi pentru orice dirijor, mai ales dacă este şi pianist. De pildă, maestrul Levine a făcut recitaluri de lied întotdeauna.

C.P.: Spuneai că la Met ai lucrat Lucia di Lammermoor cu James Levine. Cum vezi spectacolul, belcanto-ul romantic, muzica?
V.I.: Pentru mine Lucia di Lammermoor este, ca să spun aşa, nu chiar între ghilimele, o lucrare foarte expresionistă pentru anul 1835, întrucât felul în care Donizetti exprimă prin muzică anumite sentimente este extrem faţă de scenele de nebunie ale lui Bellini, de exemplu, care sunt superbe, dar mult mai lungi, cu mult mai puţine schimbări în zece minute de cânt. Iar la Donizetti, dacă ne gândim la scena nebuniei, schimbările sunt atât de bruşte şi atât de clare, încât într-un fel este foarte greu pentru un cântăreţ să se adapteze acestui lucru, pentru că trebuie să păstreze linia de belcanto, dar în acelaşi timp să aibă puterea să exprime toate aceste sentimente în muzică şi, bineînţeles, în text. Totul vine de la text.

C.P.: Ai avut ocazia la Iaşi să faci spectacolul în regia lui Andrei Şerban, o regie complicată, dacă nu chiar foarte complicată. Au existat armonizări între voi, au existat conflicte, au existat puneri de acord, cum s-a desfăşurat munca ta în raport cu regia?
V.I.: Foarte bine am colaborat, foarte bine ne-am înţeles. Da, regia lui Andrei este o provocare, dar demonstrează perfect ceea ce spuneam, cât de extremă este exprimarea sentimentelor prin muzica lui Donizzeti. Şi, bineînţeles, este o producţie foarte atletică. După cum aţi văzut, pentru interpreta Luciei este foarte, foarte greu. Le spuneam minunatelor mele Lucii ieşene că, după ce au făcut această producţie, oricare spectacol, oriunde în lume, li se va părea mai uşor.

C.P.: Când a interpretat pentru prima oară spectacolul lui Andrei Şerban de la Paris, celebra soprană June Anderson a fost elogiată de toată critica muzicală pentru ceea ce a realizat într-o regie extraordinar de complicată.
V.I.: Da, un mare prieten de-al meu, regizorul Fabrizio Melano de la New York, mi-a spus, fiind foarte bun prieten cu Roberto Alagna şi June Anderson, că ambii au considerat că a fost cea mai bună producţie în care ei au cântat vreodată.

C.P.: Sunt convins, pentru că şi pe mine m-a impresionat extraordinar de mult puterea, puterea formidabilă a actului secund de pildă, a scenei nebuniei, de fapt, a întregului; dramaturgia a fost servită excelent, deşi decorul, sigur, exprima alte lucruri, alte momente temporale. A trebuit să acordezi tempii?
V.I.: Da, a fost foarte greu, dar am vrut să mă adaptez. Eu nu sunt obişnuit să fac două spectacole cu două distribuţii la interval de două zile. Sunt foarte diferite şi nu vreau niciodată să fac la fel spectacolele. Tempii sunt diferiţi, cadenţele… Dar am întâlnit la Iaşi colective foarte bune, de exemplu orchestra, care a fost minunată şi s-a adaptat foarte bine ambelor distribuţii.

C.P.: Ai proiecte şi în România?
V.I.: Nu, din păcate nu încă, dar sper să mă pot întoarce la Iaşi, unde m-am născut. Aş fi foarte fericit şi aş lucra din nou cu mare plăcere. Din păcate, însă, stagiunea mea este deja organizată, dar sper ca în viitor să mai am proiecte aici.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper