Adevărul pe toate feţele

Un articol de FLORIN GALIŞ

În ediţia recent încheiată a Festivalului Naţional de Teatru, Naţionalul din Craiova a înfăţişat pe scena Atelier de la TNB o pledoarie explozivă despre adevăr. Spectacolul Profu’ de religie are la temelie o dublă polaritate pe cât de solidă, pe atât de clasică. Mă refer aici la un cuplu ce dovedeşte nu doar o reuşită sincronizare, ci chiar o armonizare perfectă: clasicul cuplu dramaturg-regizor. Din păcate, asemenea cupluri clasice nu mai există de mult sau existã doar cu titlu de excepţie în lumea teatrală a momentului, în România noastră de azi. Ei bine – şi bravo lor că pot! –, Mihaela Michailov şi Bobi Pricop sunt cei care se fac vinovaţi în egală măsură de înfăptuirea, prin talent, a unei perfecte crime artistice, concepute cu migala şi compulsivitatea tipice unor criminali profesionişti.
Dar, depăşind, doar parţial, sfera metaforei, mă voi îndrepta spre conţinutul faptic al complicităţii creative dintre cei doi autori ai spectacolului, pentru a vă arăta care sunt, pe rând şi deloc în mod exhaustiv, dar – nădăjduiesc, în mod persuasiv –, capetele de acuzare ale acestui demers interpretativ, menit a fi un simplu act de întâmpinare obiectiv-subiectivă a unui act artistic pe deplin reuşit ce merită aplaudat sincer şi entuziast la scenă deschisă.
Acţiunile pornesc de la un fapt divers de cronică contemporană: într-o şcoală o elevă îşi acuză profesorul de religie că ar fi atins-o nepermis, mângâindu-i genunchiul lovit. De aici, din acest banal nucleu faptic, ia naştere o construcţie dramaturgică şi dramatică ce va explora în manieră socratică, accesând toate modalităţile necesare de construire ale argumentaţiei: unde se află, ce este şi cum este, dar mai ales care este „adevărul“? Studiul de caz pe tema adevărului pe care îl propune spectacolul beneficiază de toate datele tehnic indispensabile pentru aducerea la îndeplinire a unei asemenea întreprinderi. Sunt, aşadar, întrunite toate condiţiile privind spaţiul, durata, acţiunea, cât şi, mai ales, făptuitorii ei.
Mijloacele scenografice sunt extrem de reduse şi tocmai de aceea extrem de eficiente: spaţiul gol al scenei, pe un fundal compus din cinci table de clasă, având în partea de jos resorturi mobile ce fac să apară şi să dispară, succesiv, dar şi cu viteza imediată şi impactul sonor ale unui tunet, o sală de clasă, cu respectivele patru bănci şi o catedră devin şi redevin, pe rând, ca printr-o magie teatrală de tip Deus ex machina (ce dor mi-era de ea!), microspaţii perfect definite. Sală de clasă, studio sau studiouri de televiziune, lumi concrete ale existenţei domestice, cât şi lumi ireale ale unei dimensiuni onirice în care aceeaşi temă, „adevărul“, este urmărită obsesiv şi într-o deplină coerenţă şi cursivitate ritmică fără nici un moment de hiatus, pe durata perfectă a unei ore. Prin arta regizorală cele şaizeci de minute par a fi dilatate într-o veşnicie, căci timpul scenic se amplifică asemenea spaţiului şi este perceput ca un timp fără graniţe, devenit timp universal, un timp fără de timp. Pe tablă sunt scrise cu cretă albă, ca pe clacheta unui platou de filmare, numărul scenelor care se joacă şi care se imprimă pe retina spectatorului, de parcă aceasta ar fi o peliculă de film ce curge fără întrerupere, fără cezuri, nici cenzuri, rezultat parcă obţinut în urma unui montaj cinematografic perfect.
Versatilităţii spaţiului şi timpului acţiunii teatrale i se adaugă componenta vie care dă carne unei problematici pe cât de abstracte, pe atât de concrete. Cei cinci actori, căci ei duc greul sublim al întregului spectacol – Marian Politic, Romaniţa Ionescu, Cătălin Vieru, Raluca Păun şi Dragoş Măceşanu –, reuşesc prin mijloace minimale de schimbare a personajului şi printr-o simplă accesorizare suplimentară (adăugarea unor ochelari, a unei şepci sau a unei imense căciuli de blană, a unei peruci sau a unui şal, a unui aparat dentar) sau doar printr-o schimbare a coafurii să dea viaţă credibilă şi complexă unui număr copleşitor de tipologii, atât de elevi (vezi tocilara Anca, timidul Bogdan, eleva cu imaginaţie bogată – Mara, elevul cu pulsiuni preadolescenţiale – Andrei), de adulţi formatori (proful de religie, proful de sport, profa de română, dirigu’), de adulţi părinţi (mama Ancăi, mama Marei), de adulţi cu greutate de imagine publică (Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Psihologul expert, moderatorul TV, prezentatorii ştirişti ai diferitelor canale de televiziune).
Talentul actorilor, firescul şi recognoscibilul pe care ei îl comunică intrând în pielea tuturor caracterelor pe care le joacă, imprimând fiecărui rol o calibrare a resurselor actoriceşti verbale şi nonverbale într-un crescendo perfect pe care îl conferă construirii emoţiilor, nu pot fi puse nicio secundă la îndoială, ei dovedind tăria de a ţine la acelaşi nivel de veridicitate şi de egalitate democratică jocul de la început şi până la încheierea performanţei lor.
În construirea acţiunii, actorii încep, ca într-un caleidoscop, să amestece şi să se împletească într-o întreagă gamă de atitudini universal umane ce ilustrează polifaţetarea structurală a individului şi, prin reflexie, a societăţii. În lumea individuală, cât şi în cea colectivă, în spaţiul privat, cât şi în cel public, în microcosmosul clasei de elevi, precum în macrocosmosul societăţii contemporane, sunt punctate semnificativ formele de expresie şi de exprimare. Asistăm la o glisare continuă şi ameţitoare de la comic la dramatic, de la ridicol la grotesc, de la tragic la sublim, de la grav la derizoriu, de la vorbă la faptă, de la iubire la ură, de la respect la dispreţ, de la rugăminte la şantaj… şi dihotomiile ar putea continua la nesfârşit. Întregul spectacol este pur şi simplu o oglindă în care se oglindesc faptele şi sunt oglindiţi făptaşii, dar mai ales se vede şi se recunoaşte oricine din public care trăieşte aici şi acum în spaţiul românesc.
Punctul culminant al cazului adus în faţa privitorilor, cei din spaţiul public, cei aflaţi în faţa televizoarelor, al cititorilor de ştiri şi al beneficiarilor scandalurilor locale devenite peste noapte scandaluri naţionale, este atins când „în direct“ şi „în exclusivitate“, venind „pe surse“, proporţiile cazului ating şi devin responsabilitatea instituţiilor precum Guvernul, Parchetul, Ministerul, Patriarhia. Cei care performează scuză şi/ sau acuză, fiind voci care nu reuşesc să se armonizeze, voci ce duc la climax total de exasperare şi epuizare argumentativă, la un desăvârşit haos, la un vacarm asurzitor, tipic oricărei polemici necordiale ajunse în spaţiul public.
În această agora atât de încinsă nu de soare, ci de patimi, o voce singulară se face auzită în final şi se adresează publicului – şi nu o face deloc retoric –, chiar dacă trimite la un alt model clasic, la Shakespeare. Actorul (cine altul să fie Vinovatul?), deloc întâmplător ales este actorul care a avut rolul profului de religie, acuzat de abuz asupra unei eleve. Când orice zgomot a amuţit, el vine la rampă şi întreabă publicul dacă ştie ce este „adevărul“. Acestei întrebări îi răspund tăcerea sau vocea ori vocile interioare ce se trezesc în fiecare dintre cei ce s-au aflat acolo, în sala de judecată.
În faţa unui asemenea spectacol, eu mă ridic să aplaud excelenţa arătată, fără nicio deosebire, de o echipă indestructibil compusă în armonie din dramaturg, regizor, actori şi scenograf.
Chapeau, Mihaela Michailov, Bobi Pricop, Marian Politic, Romaniţa Ionescu, Cătălin Vieru, Raluca Păun şi Dragoş Măceşanu şi încă o dată Bobi Pricop pentru scenografie, pentru a ne fi arătat că se poate face o artă totală, pe deplin cathartică şi cu dorinţa de a forma o atitudine civică sănătoasă, fără a deforma realitatea.

 

fnt

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper