Abordarea istorică a globalizării

Un articol de ANDREI MARGA

Globalizarea înseamnă extinderea la maximum a pieţei pe care se valorifică produsele, prin demontarea barierelor în faţa circulaţiei libere a bunurilor, persoanelor, serviciilor. Ea transformă oamenii într-o populaţie numeroasă, guvernată de reguli simple ce fac abstracţie de condiţiile de spaţiu şi timp şi par a fi, prin înlăturarea oricărei limitări puse libertăţii, însuşi „triumful raţiunii“ şi, ca urmare, „sfârşitul istoriei“. Maximumul vizat este lumea, încât francezii vorbesc de „mondializare“, sau globul terestru, americanii vorbind de „globalizare“. Globalizarea este altceva decât internaţionalizarea (vezi mai larg Andrei Marga, Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2014, pp. 13-25), care înseamnă trecerea unui bun de la o naţiune la alte naţiuni. Internaţionalizarea rămâne diferită de globalizare şi atunci când include un transfer în serviciul competitivităţii pe piaţa lărgită.
Dar dacă se atinge maximumul, mai poate surveni ceva care să nu fie ceea ce este deja? Putem depăşi maximumul? Nu cumva logica ne interzice să vorbim despre ceea ce este mai mult decât cel mai mult? Există un „dincolo“ pentru globalizare?
Răspunsul formal este la îndemână: dincolo de cel mai mult nu este mai mult. Dar acest răspuns nu epuizează niciodată posibilităţile, căci realitatea vieţii întrece formalismele. Bunăoară, nu ne putem opri la răspunsul după care globalizarea este ultima fază a istoriei, din raţiuni ce se lasă, totuşi, formulate riguros.
Iată câteva raţiuni factuale care ne îndreptăţesc să gândim dincolo de globalizare. Prima este aceea că în evaluare contează nu doar relaţia formală (mai mult decât globul nu avem la îndemână!), ci şi felul în care societăţile şi cei care le dau viaţă trăiesc în condiţiile date, încât nu suntem dispensaţi de analiza vieţii şi de răspunsul la întrebarea dacă nu cumva persistă probleme ce nu se rezolvă prin globalizare. A doua raţiune este aceea că globalizarea nu a cuprins deocamdată decât anumite domenii – putem vorbi de globalizare în cercetarea ştiinţifică, economie, comunicaţii, educaţie, securitate, dar în altele putem vorbi, la propriu, doar de internaţionalizare sau chiar de mai puţin. Ca urmare, trebuie să lămurim despre ce este vorba în domeniul considerat. A treia raţiune este aceea că globalizarea extinde la maximum piaţa pe care se valorifică produsele, dar nu numai că nu poate împiedica intensificarea altor sfere (autonomia personală sau instituţională, viaţa privată, viaţa comunitară, viaţa lăuntrică, de pildă), dar şi încurajează, direct sau indirect, tematizări capabile să facă trecerea dincolo de globalizare (precum tematizarea nevoilor, a stilului de viaţă, a moralei etc.). Prin urmare, putem deja explora cel puţin germenii contrabalansului la globalizare. A patra raţiune este aceea că globalizarea a fost preluată în termenii unei anumite viziuni asupra omului, societăţii şi lumii, care este, în mare vorbind, cea a neoliberalismului. Drept urmare, suntem aproape conjuraţi să deschidem interogaţii şi să formulăm răspunsuri ce trec de frontierele acestei viziuni. A cincea raţiune a transcenderii globalizării este aceea că globalizarea este o opţiune legată cu alte opţiuni, unele mai circumscrise (de pildă, fiscalitatea, relaţia valutelor, legislaţia comercială, valorificarea resurselor, priorităţi ale industriei, asistenţa socială, cercetarea ştiinţifică etc.), altele mai cuprinzătoare (organizarea educaţiei, conceperea omului, orientarea culturii etc.). Aşa stînd lucrurile, globalizarea se testează ca sistem, împreună cu acestea.
Avem, aşadar, multiple raţiuni factuale să gândim ceea ce vine după globalizarea ce are loc în epoca pe care o trăim. Cele deja evocate sunt raţiuni suficiente pentru un astfel de demers.
Desigur că interogarea alternativei la realitatea dată antrenează explorarea viitorului. Ea nu mai este de la sine înţeleasă în termenii culturii epocii globalizării. Aceasta apelează la resursele trecutului pentru a servi prezentul, dar este reticentă faţă de viitor, pe care-l priveşte cu suspiciune, dacă nu cumva cu dezinteres sau indiferenţă, drept ceva prea puţin valorificabil pe piaţă. În fapt, din strategiile conceptuale cultivate până acum în era globalizării rezultă exploatarea fără menajamente a oportunităţilor, dar nu explorarea lucidă a viitorului.
În investigaţia mea desfăşor aserţiunile de mai sus evocând succint originea opticii globalizării la Milton Friedman şi apărarea cea mai puternică a acesteia ca orizont final al istoriei, pe care o găsim în deceniul ultim la Alan Greenspan (1. Orizontul globalizării). Reiau apoi argumentele lui Habermas împotriva desconsiderării năzuinţelor spre o realitate diferită şi apelez la argumentele lui Daniel Innerarity în favoarea recuperării dimensiunii viitorului (2. Recuperarea viitorului). Construiesc de fiecare dată argumentarea folosind ca punct de plecare scrierile care au devenit matricea teoretică a reflecţiilor despre depăşirea globalizării. De aceea, examinez tentative de referinţă de a gândi transcenderea globalizării aflate acum în mers triumfător. Încep aici cu propuneri de corectare a direcţiei – precum „moralizarea pieţelor“ a lui Stehr, apelul lui Boudon, de revenire a cunoaşterii la „bunul-simţ“, indicarea de condiţii ale democraţiei de către Mannent (3. Transcenderi ale globalizării). Înaintez apoi cu alternative conceptualizate la abordările ce rămân captive realităţii date – precum teoria dreptăţii ca „onestitate (fairness)“ a lui Rawls, plasarea „demnităţii umane“ ca prealabil al drepturilor fundamentale de către Böckenförde, a „decenţei“ drept condiţie a valorilor de către Margalit, recuperarea „persoanei“ ca centru al societăţii de către Reale, teoria „democraţiei discursive“ a lui Habermas (4. Alternative la globalizare). Merg mai departe considerând conceptualizări ale succesiunii globalizării – considerarea lumii prin prisma continuităţii istorice în scrieri actuale, anticiparea viitorului de către Attali, afirmarea eticii bazate pe „iubire (Liebe)“ de către Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea, a tezei „noii viziuni orientative“ (Cohen), teoria „societăţii empatice“ a lui Rifkin, teoria „dereglării“ (Maalouf) şi a „dezorganizării“ (Durand) lumii, opoziţia dintre „lumea plată“ (Thomas Friedman) şi „lumea curbă“ (Smick), tabloul redistribuirii puterilor al lui Helmut Schmidt şi George Friedman (5. Conceptualizări ale lumii postglobalizate). Închei cu schiţarea „societăţii postglobalizate“ şi a specificărilor ei în raport cu „societatea globalizată“ (6. După globalizare?).
Teza mea este că globalizarea, în conotaţia acceptată astăzi – ca extindere la maximum a pieţei, suveranitate a regulilor competiţiei, reducere a politicii statului la servirea pieţei, subordonare a organizărilor faţă de competitivitate, înlocuirea cooperării locale cu cooperarea globală – va continua sub aspectul deslimitării obstacolelor la circulaţia de bunuri şi persoane. Globalizarea îşi va urma cursul deceniilor din urmă. Ea va suferi, însă, corecturi în ceea ce priveşte inserarea economiei în societate, folosirea resurselor culturale şi ierahizarea valorilor, încât putem vorbi justificat de societatea ce succede globalizării. Această societate nu distruge importantele achiziţii ale globalizării, în primul rând salutara universalizare a unor valori, şi nu este un proiect utopic care nu ar trebui să atingă realitatea, căci ar degrada-o. „Societatea de după globalizare“ este, simplu spus, ceea ce este articulabil în contextul problemelor structurale ale societăţilor actuale, a căror rezolvare excede posibilităţile globalizării.
Înainte de a proceda la explorarea „societăţii de după globalizare“ (pe scurt, spre a economisi exprimarea, „societatea postglobalizare“ sau „societatea postglobalizată“), facem trei precizări. Prima: globalizarea a fost asociată până în zilele noastre unei vederi asupra omului, societăţii şi istoriei care este cea a neoliberalismului. Pe cale de consecinţă, însăşi circumscrierea acestei optici este un pas spre relativizarea istorică a globalizării în înţelesul curent (vezi o schiţă în Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, pp. 141-145). A doua precizare: societatea postglobalizată poate fi prezentată, în primă instanţă, şi este prefigurată ca şir de rezolvări diferite ale dificultăţilor întâmpinate de societatea globalizată. A treia precizare: termenii înşişi în care discutăm societatea postglobalizată vor trebui revizitaţi şi eliberaţi treptat de impactul ideologic şi de viziunile proprii societăţii globalizate de până acum.

(Din volumul Andrei Marga, Metanarativii actuali. Dezvoltare, modernizare,
globalizare, în curs de publicare).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper