5 soluţii pentru a nu rata sfârşitul unui roman poliţist

Un articol de MIHAI IOVÃNEL

Romanele poliţiste alcătuiesc genul literar care se uită cel mai uşor. Problema lui principală nerezolvată e cum să îşi păstreze cititorii după ce s-a încheiat.
Iată câteva soluţii.

1. Abandonarea romanelor poliţiste după primele capitole; astfel, enigma va continua să lucreze în conştiinţa frustrată de absenţa rezolvării a cititorilor. Este o opţiune a cititorilor, dar autorii pot de asemenea abandona cartea după incipit; unii au şi făcut-o, fie pentru că au murit înainte de a sfârşi (Charles Dickens în The Mystery of Edwin Drood), fie că au decis să lase enigma nerezolvată (Mateiu Caragiale în Remember, Stanislaw Lem, în Investigaţia, sau John Fowles în Omida; e drept că aceştia nu sunt autori tipici de romane poliţiste, dar tocmai de aceea ei acţionează din exterior împotriva unuia dintre punctele slabe ale genului).
2. O altă soluţie stă în închipuirea, la sfârşitul ficţiunii, a unei rute pentru revizitarea ei. Exemplul clasic este acela din Comoara din insulã de Robert Louis Stevenson, roman al cărui final, urmând descoperirii fericite a comorii, oferă promisiunea celei de a doua comori, încă negăsite: „The bar silver and the arms still lie, for all that I know, where Flint buried them; and certainly they shall lie there for me. Oxen and wain-ropes would not bring me back again to that accursed island; and the worst dreams that ever I have are when I hear the surf booming about its coasts or start upright in bed with the sharp voice of Captain Flint still ringing in my ears: «Pieces of eight! Pieces of eight!»“. Vorbele lui Jim Hawkins acţionează, desigur, ca o preteriţiune: deşi îşi jură dezinteresul, vorbele lui acţionează dimpotrivă, arătând comoara ce urmează a fi descoperită. Exemplul romanului lui Stevenson acţionează prospectiv. Se pot imagina şi scenarii retrospective. Într-un text de Borges, ultimele rânduri ale unui roman poliţist anulează explicaţia „finală“, forţând cititorul să revină asupra cazului, rezolvându-l pe cont propriu.

3. Altă soluţie e deconstrucţia. Principala zonă de nefiresc a romanelor poliţiste stă în priza soluţiei găsite de detectiv la ficţiune: soluţia este de fiecare dată corectă şi tot de fiecare dată (sau aproape) ea generează soluţii morale. De aceea tocmai această zonă trebuie deconspirată, aşa cum a făcut Julian Barnes în Arthur & George, roman inspirat dintr-o anchetă reală întreprinsă de Conan Doyle, care descoperă, spre deosebire de eroul său, că în realitate există o considerabilă forţă de frecare care se opune mişcării fantasmatice. Altă variantă de deconstrucţie stă în instrumentarea mecanismului romanului poliţist într-un sens contrar celui al simplului divertisment, păstrând însă divertismentul ca motor (v. Stanislaw Lem, Investigaţia şi Catarul).
4. O enigmă intactă oferă cititorului mai multă participare decât o enigmă descifrată: în stadiul de incipit al enigmei, mintea rămâne „deschisă“, rulând interpretări; în 99% dintre cazuri, după descifrarea misterului, el îşi pierde orice interes, fiind expediat către Recycle Bin.
Aşadar, o altă soluţie stă în introducerea unei enigme secundare care să rămânã nerezolvată. Astfel, frustrarea cititorului va fi mai mică decât în cazul nerezolvării enigmei principale, dar în acelaşi timp va rămâne prins, fie şi printr-un fir secundar, în ficţiune.
5. În fine, o soluţie stă în inventarea unor mecanisme de producere a uitării. Zece negri mititei, Cine l-a omorât pe Roger Ackroyd? şi Crima din Orient Express sunt cele mai notorii romane ale Agathei Christie, cu rezolvări atât de celebre, încât cărţile sunt nerecitibile – de fapt, necitibile sau necitite, deoarece e greu să apuci să le citeşti inocent, fără să cunoşti deja poanta. Problema lor decurge din simplitatea soluţiei, care se poate rezuma într-o frază care nu mai poate fi uitată. Contracararea ar putea veni dintr-o sofisticare laborioasă, nereductibilă la o poantă parafrazabilă (aceasta poate fi de factură stilistică, precum în poveştile scrise de Borges împreună cu Bioy Casares ori precum în textele lui Faulkner, sau narativă, precum în Omida lui John Fowles ori în romanele lui Lawrence Durrell); sau, dimpotrivă, dintr-o simplitate atât de ingenioasă, încât este ireproductibilă şi deci uitată din nou de fiecare dată.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper