Un filosof fără memorie: Gabriel Liiceanu

Un articol de Ionuţ Vulpescu

 

Pe platforma Contributors, Gabriel Liiceanu publică un lung rechizitoriu (nu mai puţin de 9 pagini!) la adresa unuia dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale. Care dintre ei, nu e greu de ghicit: din 1990 încoace, dl Liiceanu, cu o consecvenţă rară – mă tem că Emil Cioran ar fi folosit un epitet mai puţin măgulitor –, a susţinut orice candidat al dreptei, împotriva oricărui candidat al stângii. Putea să fie candidatul stângii un model moral sau, pur şi simplu, un om decent, iar cel al dreptei, însăşi canalia de uliţi (sau, poftim, de port): nu contează, filosoful găseşte cu uşurinţă argumentele pentru asta. Chiar şi atunci când, moral vorbind, poziţia celui pe care îl susţine nu poate fi apărată. Crede că statutul său social este suficient pentru a face abstracţie de realităţi şi a prezenta albul drept negru, şi invers.

Pretenţia permanentă de a fi considerat imparţial, independent, „un om căruia îi pasă”, în condiţiile unui partizanat evident – asumat de-a dreptul obscen, în ultimii ani –, deranjează, e drept. Însă aceasta e de-a dreptul un păcat venial, pe lângă uşurinţa cu care, după fiecare dezastru provocat de dreapta politico-intelectuală pe care o susţine, autorul Apelului către lichele se retranşează pe o nouă baricadă, fără să-şi asume nicio răspundere pentru dezastrul pe care l-a cauţionat.

Dar să trecem la textul din Contributors. El se intitulează Fie-vă milă de noi, domnule Ponta! şi se înscrie fără efort în linia lamentaţiilor sale monocorde şi agresive. Pentru că nu se poate să nu semnalăm, totuşi, pentru cei mai puţin iniţiaţi, somaţia cu nuanţă bleu-jandarme pe care autorul o ascunde, abil cum îl ştim, sub expresia din titlu; în fond, Bagă de seamă, domnule Ponta! are, de fapt, acelaşi sens! Se înscrie, spuneam, pe linia producţiilor ieftin moralizatoare pe care dl. Liiceanu ni le livrează de ani de zile cu o morgă de bust răguşit, deranjat de vânzoleala de la poalele piedestalului prea înalt în raport cu gâtul.

Aş sesiza şi o anumită nuanţă de dependenţă în acest titlu. Dependenţă sau, mai bine zis, sevraj. Oare tot aşa i se va fi adresat şi lui Traian Băsescu, în anii de fericită conlucrare în care era deplasat, pe bani publici, cu avionul prezidenţial la vila de la Neptun, fostă a lui Nicolae Ceauşescu? „Fie-vă milă” nu spun nici ironic, mă tem, cei care dau lecţii morale, ci, mai degrabă, trist şi umil, cerşetorii. Oare să aibă legătură cu clivajul care l-a transformat, în chip regretabil, pe Gabriel Liiceanu, dintr-un intelectual de elită în intelectualul lui Băsescu?

Textul în sine, aşa searbăd şi lipsit de umor, cum e, pretinde să fie un portret moral devastator făcut  candidatului Victor Ponta, de instanţa morală absolută, pe care o încarnează domnul Liiceanu. Ca întotdeauna când doreşti mai mult decât poţi, portretul alcătuit de Gabriel Liiceanu lui Victor Ponta spune, totuşi, mai multe despre Gabriel Liiceanu decât despre Victor Ponta. Portretul devine, fără voia filosofului, un autoportret, prin ceea ce filosoful ar dori cu tot dinadinsul să nu se observe. Nu e nevoie să fii în intimitatea liderului PSD pentru a vedea că dl Liiceanu îl confundă pe dl Ponta cu obiectul dorinţelor şi adeziunilor sale, cu Traian Băsescu însuşi. Ceea ce ar fi trebuit să-i reproşeze actualului preşedinte, cel despre care filosoful s-a exprimat, nu o dată, în termeni ditirambici, care i-au făcut chiar pe admiratori să-i pună sub semnul întrebării spiritul critic şi discernământul politic, îi reproşează acum lui Victor Ponta. Un act ratat, sau orbire partizană? Sau, şi mai grav, pierderea definitivă a busolei morale?

De pildă, Gabriel Liiceanu îi reproşează, textual, că a introdus şi a instaurat, în politica românească, mitocănia: „trag prima tuşă a portretului dvs începând cu acest «detaliu»: pe poarta «miştocărelii», care, cu aportul dvs. deloc neglijabil, a devenit loc comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică”. Stai şi te freci la ochi: cu Ponta începe golănismul? Fără aportul deloc neglijabil al dlui Ponta, Traian Băsescu nu ar fi găsit în sine însuşi resursele de a o trimite pe o deputată pe centură, n-ar fi făcut-o pe o ziaristă ţigancă împuţită, pe o alta păsărică şi nu l-ar fi pocnit pe şest pe un biet copil? Fără cei din PSD, o distinsă deputată PDL n-ar fi putut striga, în plin Parlament, „Ciocu’ mic, că acum suntem noi la putere!”: expresie, negreşit, a distincţiei şi a elitismului politic? Din păcate, golănia în politică e sinonimă cu „epoca Băsescu”, una în care dl Liiceanu a fost (sau, mai bine zis, n-a fost nimic altceva decât) un soldat credincios al propagandei oficiale.

Textul din Contributors abundă, de altfel, de epitete pe care Gabriel Liiceanu le atribuie fiinţei premierului: băşcălios, vulgar, huligan, jignire, clovn, tupeu. Dacă, însă, le-ai rosti în faţa unui om de pe stradă şi l-ai ruga să le asocieze cu o personalitate politică, mă tem că nu Victor Ponta ar fi primul nume pe această listă. Ci, din nou, Traian Băsescu. Cel care, după cum s-a exprimat filosoful cu ocazia decorării sale la Cotroceni, ar fi restaurat demnitatea funcţiei prezidenţiale. Neîndoielnic, cu plec în cinci minute, cu ţigancă împuţită, cu nu boicotăm referendumul (după care îl boicotăm), cu nu ne împrumutăm la FMI (după care luăm zeci de miliarde ca să construiască Elena Udrea terenuri de fotbal în pantă), cu lecturile consistente din bibliotecile marilor porturi ale lumii, idolul lui Gabriel Liiceanu a restaurat ceva. Şi anume, tocmai băşcălia, iresponsabilitatea, huliganismul, tupeul şi clovneria.

Care, când a încercat să le aplice şi pe scena internaţională, i s-au întors brusc peste ochi, exact ca palma pe care i-o aplicase, democratic şi european, bietului copil din Ploieşti. Timp de 10 ani, liderul României n-a fost primit mai nicăieri. Din 2005 şi până în 2014, nu a fost nici măcar o dată la ONU, acolo unde până şi Ahmadinejad a vorbit de mai multe ori. S-a văzut pe sub masă cu Vladimir Putin (ultima dată, pe 17 octombrie: de ce nu s-o fi indignat europeanul domn Liiceanu?).

Dar nu: nu Traian Băsescu este vinovat de izolarea internaţională a României, de nedemnitatea în care ajunsese ţara pe plan extern. Vinovat este Victor Ponta, pe care filosoful îl acuză, cu o gravitate de Savonarola de cartier: „ne-aţi furat direcţia în care trebuia să mergem”. Dacă acea direcţie era spre nicăieri, atunci, da, trebuie să fim de acord cu dl Liiceanu. Numai că nu ştiu dacă spre nicăieri chiar e o direcţie. În raport cu ea, faptul că Victor Ponta se vede regulat cu vicepreşedintele SUA, cu preşedintele Comisiei Europene, cu cel al Parlamentului European, cu preşedintele Franţei şi cu cancelarul Germaniei, e un imens câştig.

Gabriel Liiceanu foloseşte, des şi cu neascunsă oroare, vocabula pomeni. El acuză guvernarea Ponta, în tonul propagandei băsiste dintotdeauna, că încearcă să repare nedreptăţi pe care nu ea le-a creat. Dl Liiceanu îi reproşează că a dat ajutoare sociale ţăranilor şi familiilor de rromi. Nu contează că acele ajutoare sunt date într-un stat UE, potrivit normelor UE, după metode pe care toate statele UE le-au utilizat, în anumite momente ale existenţei lor. Să nu ştie marele european Gabriel Liiceanu asta? Nu-l suspectez, evident, că nu ştie, ci că, dintr-o etică strâmbă de căuzaş politic, vrea să facă din alb, negru.

Şi mai grav este că, dacă am merge până la capăt pe firul logicii sale, ar trebui să ne punem alte două întrebări. Prima: de ce aveau, totuşi, nevoie acei oameni de ajutor social, dacă cei 10 ani ai lui Traian Băsescu au fost o „epocă de aur”? Şi a doua: închiderea spitalelor şi a şcolilor, tăierea salariilor şi impozitarea pensiilor nu au fost de ajuns? Dacă nişte modeste ajutoare – care, pentru acei oameni care le-au primit, echivalează cu diferenţa între supravieţuire şi moarte – sunt un asemenea atentat la „valori”, „democraţie”, „civilizaţie”, care să fie soluţia? Lipsa de sensibilitate socială a domnului Liiceanu este notorie. Nu, săracii n-au ales ei să fie săraci. Capitalismul este o maşină de făcut şi accentuat inechităţi. Este datoria noastră să reducem aceste inegalităţi, prin politici sociale. România, aşa cum şi-ar dori-o domnul Liiceanu ar fi un coşmar social.

În fine, dl Liiceanu vorbeşte mult, în plicticosul său pamflet, despre infracţiuni, despre corupţie, despre hoţie şi despre imoralitate. Ştiu că judecata morală e dificilă, iar cel care şi-o asumă trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli. Andrei Cornea, într-o carte editată chiar la Humanitas, îl mai supune pe filosof unei exigenţe: ca să fie credibil, ca să poată fi urmat în ideile sale, acesta ar trebui să se supună, în mod virtual, unui text de auto-incluziune.

Aşadar, l-aş invita pe Gabriel Liiceanu, înainte de a vorbi despre infracţionalitatea altora – despre infracţionalitate, în general –, să se auto-includă în analiză. Oare editura pe care o conduce nu a primit niciodată bani de la stat, bani pe care un eventual Liiceanu al stângii să-i definească drept şpagă sau sifonare? Mai ales în perioadele în care filosoful ridica în slăvi tocmai personalitatea care avea, în acel moment, puterea de a direcţiona acei bani? Oare de ce ocoleşte discuţiile despre privatizarea fostei Edituri Politice, devenită Humanitas, şi despre condiţiile în care un patrimoniu uriaş a putut fi adjudecat, totuşi, de câţiva oameni care nici nu moşteniseră miliarde, nici nu inventaseră becul electric?

Dacă ar fi să recunosc un merit textului autorului Jurnalului de la Păltiniş, acesta este unul de ordin formal. Este un text atât de fals, atât de plin de nuanţe deloc inocente, de răstălmăciri şi neadevăruri – savant amabalate într-o impecabilă limbă română, cvasi-mortuară (ca să-l parafrazez pe Cioran). Voi spune doar atât: ceea ce întristează însă în textul filosofului, este seninătatea cu care acesta aruncă responsabilitatea pentru răul României în spinarea altora. Mereu a altora. Domnia sa nu are nicio răspundere. Nici măcar detaliul că acum nu se află pe lista susţinătorilor Elenei Udrea – continuatoarea declarată a Marelui Cârmaci – nu naşte vreo cută de jenă pe chipul său, altminteri grav şi frământat de probleme, cu toate că de beneficiile regimului s-a bucurat din plin. E, de fapt, un om fericit, acest filosof fără memorie, pentru care alţii, mereu alţii, trebuie să facă ceva: să se auto-analizeze, să ia lecţii şi să dispară din spaţiul public. Domnia sa, niciodată.

Amănuntul că, în contrapartidă la Victor Ponta, filosoful ne propune luminoasa perspectivă a cătuşelor (căci ce altceva aduce Monica Macovei în politică, din 2005 încoace?) e şi el semnificativ, în acest sens.

O întrebare rămâne în urma lecturii acestui text: cum ar trebui să fie şi ce ar trebui să facă dl. Ponta pentru a-i fi pe plac dlui Liiceanu? Autorul formulează un oarece răspuns într-un final pe care el însuşi îl caracterizează drept „neaşteptat”, pentru a sublinia încă o dată ce minte sprintenă şi surprinzătoare deţine d-sa, în comparaţie cu logica molâie şi liniară a lectorilor săi. Ideea, pe scurt, este că dl Ponta ar trebui să-şi provoace singur o iluminare similară celeia întâmplate lui Saul pe drumul său spre Damasc. Adică o convertire totală, o întoarcere cu 180 de grade. Neaşteptată soluţie, ce-i drept! Dar care, în opinia noastră, incumbă cel puţin două riscuri majore. Primul ar fi ca dlui Ponta să-i iasă, lucru care l-ar transforma peste noapte în Traian Băsescu. Asta aparent ar fi bine pentru dl Liiceanu, dar nu şi pentru dl Ponta, care astfel ar pierde alegerile, s-ar converti fără rost şi, în cele din urmă, nu i-ar mai fi de folos nici dlui Liiceanu.

Cel de-al doilea risc ar fi ca dlui Ponta să îi iasă convertirea doar parţial, din te miri ce accident, caz în care iarăşi nu ar mai fi pe de-a-ntregul pe placul dlui Liiceanu, deci tot inutil.

Sau poate că, dincolo de complicatele metafore biblice, drumul Damascului înseamnă doar o privire mai binevoitoare a viitorului Preşedinte al României faţă de calităţile de moralist şi, mai ales, de manager, ale dlui Liiceanu…

 

 

 

 

21 comentarii pentru “Un filosof fără memorie: Gabriel Liiceanu”

  1. octombrie 24, 2014 la 9:26 pm

    Totuși, există un lucru reprobabil pe care Ponta l-a făcut, iar Băsescu nu: plagiatul și tot ce a urmat după aceea (matrapazlâcurile din comisiile de atestare a titlurilor etc.)

  2. octombrie 25, 2014 la 5:32 am

    Ecelent articol care demontează argumentele unui așa zis mare filozof care e mai de graba un mare specialist al pupincurismului, de la Ceaușescu la Băsescu. El fiind un perfect exemplu de lichelism dâmbovițen.

  3. octombrie 25, 2014 la 4:20 pm

    Ascensiunea politică incredibilă a atras în jurul unui singur om, ca un magnet, o serie de intelectuali remarcabili. Remarcabili, nu prin scrierile lor şi nici prin minţile degerate de frigul comunist. Mai degrabă, au fost remarcaţi de către un abil politician, care, şi-a tras o gaşcă de susţinători elevaţi: mai albi, mai curaţi.

    Purtaţi prin saloane elegante, plasaţi în posturi unde niciodată nu au visat sau oferindu-li-se tipografii pentru scris, susţinătorii au început să topească rapid cărţile altora şi să se publice în ediţii de lux, autointitulându-se ‘intelectuali publici’. Până la o publicitate agresivă şi preluarea frâielor mass-media, pentru a vorbi în numele naţiunii, nu mai era decât un pas.

    O tactică deja cunoscută a fost aplicată în tandem cu prima, şi anume, ştergerea transpiraţiei, corectarea limbajului, scrisului şi privirii unui fost marinar-securist. Cei din jur nu puteau să fie catalogaţi, fireşte, decât lichele, la cea mai mică apostrofare de autosuficienţă.

    Nimic nu părea a le mai sta în cale cu ceva. S-au gândit să condamne comunismul, sugerând fostului securist să-şi ceară scuze pentru atrocităţile săvârşite de sistem împotriva noastră. S-a evitat elegant, orice asociere cu cei care au adus comunismul, noi devenind implicit şi o ţară care a comis crime împotriva umanităţii.

    Destituirea marinarului a excitat la culme gaşca de susţinători, asediul împotriva cititorului şi a telespectatorului căpătând culmi nebănuite. Au atacat din toate poziţiile instituţiile care şi-au permis să debarce fezandatul de la putere, reducându-i pe toţi la apocalipticul număr 322.

    Asocierea politică de sfârşit de an, prin refacerea emanaţiei criminale a anilor ’90, i-a făcut pe ‘intelectualii publici’ să se trezească în postura de budă publică în care lichelele urinează patologic.

    Desigur, în astfel de situaţii se plâng de persecuţii. Şi de miros. Nu poţi nega faptul că, nu ai jucat şeptică la Neptun cu Zeus sau că 2-2 nu e poartă-n casă la Cotroceni.

    Intelectualii nu se văd niciodată. Ei există printre noi. Ieşirea lor la suprafaţă este stânjenitoare. Intelectualul, părintele spiritual al naţiunii, stă între cărţi şi se roagă pentru naţia sa. În scris.

    Mai nou,‘intelectualii publici’ ameninţă pe cei aleşi: vor deveni ‘publici’, cu forţa, într-o cât mai grabnică republică prezidenţială.

    Oare!?

  4. octombrie 25, 2014 la 6:49 pm

    In România lu’ Ponta, Gabriel Liiceanu reprezinta trecutul, iar Ionut Vulpescu viitorul!!!

  5. octombrie 25, 2014 la 7:51 pm

    Ma uit pe Internet:Teren de fotbal in panta construit in comuna Finis, jud.Bihor de catre un primar PSD-ist. Fondurile aprobate de Guvernul Tariceanu din care nu facea parte Elena Udrea!!!!!!!!!!! Absolut nicio legatura cu Elena Udrea. Cine v-a invatat sa mintiti, dle Vulpescu, ca mie, acum 68 de ani, mama mi-a spus ca a minti este unul din cele mai urate lucruri.
    De unde ati mai scos-o si pe asta cu 10 ani? Sa facem socoteala: primii patru ani a guvernat Tariceanu cu PSD-ul , lasand tara in fata CRIZEI cu vistieria goala ( pomeni electorale) de zicea Mugur Isarescu ca au lasat tara ca pe o armata fara arme in fata unui razboi! Dupa aceea a fost o guvernare cu PSD, iar guvenul Boc a guvernat in timpul crizei.V-am mai spus-o: comparati taierea salariilor bugetariilor cu multitudinea de taxe si impozite noi introduse de guvernul Ponta si spuneti care dintre ele este mai grava.Asta nu se observa.
    Ar mai fi foarte multe de comentat, dar nu vreau sa va mai spun decat un lucru. Ce a facut acest Victor Ponta la viata lui, in afara de faptul ca si-a luat doctoratul hotzeste?!?!?! Si sa fim seriosi! Cand iese de la Presedintele Republicii si spune ca Traian Basescu isi cauta sticla cu bautura pe sub masa, asta nu mai este ” mistocareala”, este ceva mult mai grav, lucru pe care nu i l-a spus mama lui cand era mic.
    N.B. Orice ati zice, pt cel putin 90 % dintre romani , numele de Gabriel Liiceanu reprezinta ceva, nume care nu poate fi denigrat cu argumente, nu cu ” argumente”.

  6. octombrie 25, 2014 la 8:56 pm

    Ecelent articol….

  7. octombrie 26, 2014 la 12:57 am

    RASPUNS la bolboroselile politice ale lui Gabriel Liiceanu, Octombrie 2014!

    AUTORUL „Apelului catre lichele” din 1990, care intre timp a devenit lichea, prin sustinerea neconditionata a celui mai mare sarlatan politic, ce a trait pe pamantul Romaniei, Basecu, a „comis-o” din nou scriind textul „Fie-va mila de noi, dle Ponta”!

    Nu de bolboroselile lui Lichea-nu are nevoie Romania si romanii, ci de RESPONSABILIZAREA clasei politice cu ajutorul Juramantului implicativ (J.i.), conform http://dumitrurizoaica.blogspot.com/.

    In 27-01-1994, acest domn, care era Liiceanu, imi raspundea astfel:

    „”Am citit Scrisoarea Dvs. asupra „Juramantului implicativ” pe care il solicitati pentru cineva care ocupa o functie publica. Socot insa, ca o astfel de formula de garantie morala nu poate fi institutionalizata. Fiecarei persoane publice, deja implicata, ii apartine propria responsabilitate. Consider de aceea initiativa Dvs. ca nerealista si nu pot fi de acord cu ea.””

    Iar in 16-09-1997, la o alta solicitare a mea, acest domn care se vrea formator de opinie, imi raspundea astfel:

    „”Insistenta dvs. de a ma „coopta” intru promovarea Juramantului implicativ, precum si tonul, adesea nu tocmai potrivit cu subiectul eforturilor dvs., ma obliga sa va reamintesc ca responsabilitatea apartine unui set de valori care nu pot fi impuse. Ea, responsabilitatea, e sau nu e. Tine de maturitatea electoratului, ca oamenii care ajung sa ocupe functii publice sa fie cei mai potriviti.””

    Deci dupa dl Lichea-nu trebuie sa ne resemnam, pentru ca oamenii nu pot fi schimbati in bine!

    Dupa 13, si respectiv 10 ani, de la acele „raspunsuri”, in 14-08-2007, faceam urmatoarea observatie la raspunsurile de mai sus:

    „”Acestea sunt „raspunsuri” de filosof de maidan! Dupa dl Liiceanu responsabilitatea unei persoane apartine „unui set de valori” si nu are legatura cu constiinta persoanei respective! Halal, motivare!
    Nu tu justificare „pretioasa” de filosof, dar nici justificarea de bun simt, prin invocarea sentimentului de filiatie si a trairii in cazul unei asemenea asumari!””

    PS. Opinia unui parlamentar (care nu e filosof, dar gandeste!) despre Juramantul implicativ:
    Anghel STANCIU: „”Scrisoarea dvs. m-a pus in situatia de a gandi mai mult asupra implicarii psihice a individului cu functii de raspundere in ameliorarea starii actuale a societatii romanesti.
    Masurile strict administrative, fara asocierea cu partea psihica a individului, nu pot conduce la eradicarea acestui flagel, care ramane CORUPTIA la diferite nivele si sub diferite forme””.

  8. octombrie 26, 2014 la 11:13 am

    Stimabile, in afara de faptul ca esti sustinator al lui Ponta (dreptul tau), nu ajungi la degetul mic al lui Liicieanu (sigur ca asta nu conteaza, important e ceea ce sustii). De fapt tu ESTI Antena 3: Basescu vinovat de izolarea Romaniei (da, nu a vizitat China de n ori, nu a pupat poala mujicului Putin), Macovei aduce numai catuse (pai daca aveti numai hoti…) Si, in sfarsit, am inteles si de ce ai scris articolul: „Premierul Victor Ponta l-a desemnat pe secretarul executiv al PSD Ionuţ Vulpescu – care este şi consilier al preşedintelui de onoare al social-democraţilor Ion Iliescu….” (vezi, eu am pus ghilimelele nu ca seful tau mitoman si plagiator). In incheiere iti mai spun ceva: esti nascut in ’76 dar esti pregatit (asemenea lui Ponta) cu atitudina politica si argumentele din’45. Voi reprezentati noul bolsevism cu fata europeana (o contradictie in termeni). In rest, gargara de politruc.

  9. octombrie 26, 2014 la 2:44 pm

    Mie Liiceanu ca si Plesu sau Cartarescu imi lasa impresia unor imbecili notorii, nu stiu cine i-a catalogat pe astia drept filosofi sau scriitori, ei fiind mai curand niste mazgalitori cu multe idei bolnave si intereste meschine antamate unei parti politice mizerabile.

  10. octombrie 28, 2014 la 5:39 pm

    LIICHEAUA CU DOUĂ FEȚE

    Gabriel Liiceanu, cel mai mare moralist al tuturor timpurilor și locurilor, adresează o scrisoare deschisă acuzatoare lui Victor Ponta. Nu mă interesează Ponta, deși o să-l votez, din lipsă de altceva mai bun. Nu am nici un motiv să-i țin partea candidatului PSD și sunt convins că, dacă va vrea să se apere de acuzele lui Liiceanu, poate s-o facă singur, fără contribuția mea.
    Țin să arăt câteva dintre gândurile mele în ceea ce-l privește pe ”marele moralist”. Nu mă adresez lui Liiceanu, pentru că nu mă aștept să răspundă unui neica-nimeni ca mine. Pentru el, ființe gânditoare sunt doar ”cei care contează”, așa cum pretinde în scrisoarea către Ponta.
    Să o luăm metodic:
    Vi-l amintiți pe Liiceanu cum îl însoțea, slugarnic, umil, zâmbind unsuros, la un târg de carte pe Băsescu. Atunci, Băsescu a comis-o, nici pentru prima și nici pentru ultima dată:
    -Școala românească scoate tâmpiți!
    Liiceanu a tăcut la această afirmație a președintelui României. A tăcut complice. Oare de ce? Să nu uităm că și el a fost ”scos” de școala românească. La fel și Andrei Pleșu. Și Mircea Cărtărescu este tot un produs al școlii românești, care ”scoate tâmpiți”. S-o fi gândit Liiceanu că Băsescu s-a referit doar la fiica președintelui, celebra EBA? Nu prea cred, pentru că Liiceanu nu e atât de curajos încât să îndrăznească măcar să gândească ceva rău la adresa stăpânului de la Cotroceni.
    Prima acuză pe care i-o aduce lui Ponta se referă la limbajul vulgar folosit de acesta:
    ” Împărtășeați cu el (Adrian Năstase) aroganța aceea neșlefuită caracteristică indivizilor care se confruntă cu puterea la prima generație și care, la nivelul cuvântului, se manifestă sub forma jignirii, a deriziunii și prin introducerea „glumiței” în limbajul politic….V-ați obligat adversarii politici să folosească replici pe măsură și ați dus astfel la escaladarea fără precedent a vulgarității în viața politică.”
    Câtă fățărnicie la Liiceanu! Brusc, a uitat de celebrele ziceri ale lui Băsescu, ziceri care sunt dovezi indubitabile ale eleganței de limbaj dovedite de idolul său politic: ”găozar”, ”țigancă împuțită”, ”urcă pe masă, să-ți arăt” și multe alte expresii culese de prin bordelurile și speluncile porturilor lumii.
    O altă acuză se referă la tupeul lui Ponta:
    ”Ați mers atât de departe cu tupeul în planul realului, încât nimeni nu are pretenția că vă mai poate urma în planul cuvintelor.”
    Iarăși avem o bună dovadă a atitudinii duplicitare a ”moralistului fără egal” care poartă numele de Liiceanu.
    Mi se pare o mostră nu numai de tupeu, ci chiar de nerușinare să vorbești critic despre tupeul altora când îi aduci osanale celui care a demonstrat în nenumărate împrejurări că este întruchiparea vie a tupeului nemărginit în cea mai pură stare!
    Liiceanu continuă cu acuzele:
    ”Să luăm ca pildă pentru început – nu vă grăbiți să dați, sastisit, din mână! – faimosul dvs plagiat…. Orice om sănătos, după ce pățește o poveste ca asta, moare de rușine, dispare o vreme, se duce acasă și se bagă sub plapumă.”
    La acest capitol, Liiceanu poate să spună orice. Nu putem să afirmăm că îi ține partea lui Băsescu.
    Președintele a recunoscut că a scris camioane de informări la Securitate. Când toată opera scrisă a lui Băsescu se rezumă la delațiuni -foarte multe, ce-i drept! – către Securitatea lui Ceaușescu, nimeni nu poate să-l acuze pe președinte de plagiat. Toate ”scrisorelele” lui Băsescu sunt… opere originale!
    Așa da! Nu ca Ponta, care se ține de plagiat…
    Liiceanu crede că e necesar să insiste și afirmă, cu o lipsă de memorie fenomenală, că Ponta minte. Oare cum a uitat Liiceanu de idolul său politic, Băsescu? Parcă Băsescu – și nu Ponta! – ne-a asigurat că își dă demisia în cinci minute și apoi ne-a anunțat că nu o va face. Tot Băsescu a spus răspicat că va da înapoi celebra casă din str. Mihăileanu și, după ce a câștigat alegerile din 2009, cu același tupeu ne-a spus că nu o va înapoia. Tot Băsescu, după ce i s-a amintit că a promis că va crește niște venituri, a răspuns netulburat de evidența minciunii că probabil se afla sub influența alcoolului atunci când a promis. Despre tăierea salariilor și a pensiilor parcă tot Băsescu a spus că nu se va produce și tot el a anunțat cu seninătate evenimentul.
    Una peste alta, faptele, vorbele și gesturile adversarului lui Băsescu sunt condamnabile în concepția lui Liiceanu și aceleași fapte, vorbe și gesturi ale lui Băsescu sunt ori de lăudat, ori de trecut sub tăcere.
    Mai sunt multe de spus, dar cred că e bine să ne reamintim ce îi spunea același Liiceanu lui Băsescu, după ce a fost decorat de președinte:
    „Fac parte din acei carora li s-a lipit eticheta de ‘intelectual al lui Basescu’ si as vrea sa spun cu aceasta ocazie ca ati fost la inaltimea unei bune parti a intelectualitatii din tara asta. Asta inseamna tocmai ca s-au recunoscut cu valorile lor in activitatea dumneavoastra. Timp de 10 ani, cat ati fost, sunteti presedintele Romaniei, nu ati facut decat sa ne asezati pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele in chip matur al Romaniei, trebuia sa ne asezam. Si pentru asta va multumim”.
    Grețoasă și scârboasă lingere în cur de către un individ care se consideră intelectual de elită la adresa lui Băsescu, specimen care în toată viața lui nu a citit nici o carte și s-a mulțumit să lectureze informările serviciilor secrete.
    Acesta este motivul pentru care consider că ”marele moralist”, ”intelectualul de elită” nu este nimic din toate acestea. El va rămâne în istorie ca ”liicheaua cu două fețe”.

  11. octombrie 28, 2014 la 7:19 pm

    Astept sa-mi apara comentariul in care aratam ca numitul Vulpescu Ionut, absolvent de studii ortodoxe, nu tine seama de una dintre porunci si minte de ingheata apele. Cred ca ar fi corect din partea redactiei sa-i dea drumul. Astept!!!

  12. octombrie 28, 2014 la 11:11 pm

    Atit doar am a comenta la articolul tau, Liiceanu a strins in 5 zile ppeste 200.000 de vizualizari la articolul ala „plictisitor”. Tu, tot in atitea zile, ai strins 698. Din care scade una, a mea.
    Cred ca nu mai avem ce comenta, da ?

  13. octombrie 29, 2014 la 10:17 am

    Am citit si eu cele cca 9 pagini ale articolului d-lui Liiceanu + zecile de comentarii anexa!
    Nu ma asteptam la altceava de la un astefel de profitor al revolutiei! In anii cand dl. Liiceanu si-a dat doctoratul, circulau comentarii in lumea intelectuala ca teza a lui era un plagiat. Am avut curiozitatea sa-i citesc in anii aceia teza de doctorat aflata in custodie la Biblioteca Nationala a Romaniei !! Ce bun era comunismul in aceasta teza de doctorat !!

  14. octombrie 29, 2014 la 1:49 pm

    Excelent si corect articol D-le Vulpescu,constat ca mai sunt tineri corecti si inteligenti, demni de a nu se lasa impresionati de intelectuali subtiri,fara opera.Se poate scrie mult pe acest subiect.Noroc.

  15. octombrie 30, 2014 la 5:16 pm

    Din introducere „Putea să fie candidatul stângii un model moral sau, pur şi simplu, un om decent…”. Pai tocmai aici e buba, este vre-unul din candidatii stângii un om decent. Cu Ilici suntem edificati, cu Adrian Nastase la fel, cu Mircea Geoana (zis si Prostanacul) ne-am cam lamurit cu RAPPS-ul si cu in/out PSD iar despre Ponta ce sa mai zicem, doctor – plagiator, materat pe „repede inainte” taman in fieful mafiei (Catania) si faimos procuror (Mega Power). Ultimul, un mincinos patentat… Deci care candidat al stingii a fost „un om decent”? Siu sa mai fie si pur si simplu… Ha!

  16. octombrie 30, 2014 la 5:19 pm

    Al doilea paragraf, complet lipsit de acoperire. Nu contine decit un singur adevar, si anume: „Apel catre lichele” este cartea lui Gabriel Liiceanu. Presupun ca autorul articolului n-a citit-o.

  17. octombrie 30, 2014 la 5:21 pm

    Am vrut sa iau paragrafele la rind si sa vi le analizez dar din pacate sunt scremute, pline de afirmatii gratuite si de ranchiuna. Regret timpul pierdut.

  18. noiembrie 10, 2014 la 9:45 am

    despre o anumită „artă” a conversaţiei de simina holstein: unde am mai auzit, oare, numele de vulpescu?!
    mai întâlnesc aici o semnătură: claude karnoouh – aparţine cuiva care publica, în anii 90, prin „dilema”. să fie acelaşi sau este vorba despre un (ne)vinovat împrumut? mai văd câte un un mircea hamza, un dumitru rizoaica sau propinaţiu (scriitor? – la comentariile din adevărul). mă mir că lipsesc, deocamdată, un benone neagoe, o rodica beclean şi alţii ca ei.
    curat vorba bancului: mai răsfiraţi, băieţi! mai răsfiraţi!!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper