Un cititor care se caută: Traian Băsescu

Un articol de IONUŢ VULPESCU

S-a comentat îndelung faptul că, întrebat la distanţă de două mandate ce carte a citit, Traian Băsescu a dat acelaşi răspuns: Levantul de Mircea Cărtărescu.
Fanii preşedintelui (tot mai puţini, dar cu aceleaşi idei fixe) au exultat: Traian Băsescu nu e numai frumos, deştept, incoruptibil, politicos cu ziaristele şi apărător al justiţiei, este şi un cititor cult, cu gust literar. Adversarii preşedintelui (care tind să se confunde cu populaţia României) au deplâns, mai modest, împrejurarea că singura carte pe care acesta a citit-o nu a fost, din nefericire, Constituţia. Criticii şi teoreticienii literari, indiferent de orientarea lor politică, au aşteptat (şi încă mai aşteaptă!) cu sufletul la gură rezultatele unui close reading atât de îndelungat, aplicat Levantului de către un cititor care şi-a petrecut mare parte din viaţă prin porturile şi dughenele Levantului, printre negustorii de covoare „persane“, carpete tip „Răpirea din serai“, blugi „originali“ şi „ciungă“. În fine, admiratorii lui Mircea Cărtărescu, mai numeroşi decât cei ai lui Traian Băsescu, s-au întrebat dacă nu cumva această lectură prelungită este preludiul a ceva neplăcut, ştiind prea bine ce s-a întâmplat cu unele persoane pentru ale căror dosare preşedintele a făcut o neconstituţională pasiune.
Nimeni nu s-a întrebat, totuşi, la modul serios de ce a citit Traian Băsescu, timp de zece ani, Levantul şi tocmai Levantul. De ce, din vasta operă a lui Mircea Cărtărescu, nu a ales altă operă? Totul, de pildă, volumul de poezii din 1985: cel puţin prin titlu, rimează cu plăcerea lui Traian Băsescu de a acumula totul (vile, terenuri, afaceri), de a controla totul (de la servicii la justiţie) şi de a asculta totul. Sau Visul chimeric, din 1992, care se potriveşte perfect cu „proiectul“ politic al (încă) preşedintelui României, din care s-a ales praful, după ce a fost cât pe ce să facă praf şi ţara. De ce nu, Nimic, din 2012, unul dintre cele mai bune volume ale lui Mircea Cărtărescu, al cărui titlu rezumă viitorul politic al lui Traian Băsescu. Nu în cele din urmă, mulţi s-ar fi gândit, poate, că ar fi fost firesc ca preşedintele să se fi amorezat mai degrabă de culegerea De ce iubim femeile, dată fiind afinitatea sa pentru susţinerea candidaturii ingenuei Elena Udrea, dar şi episoadele cu „păsărică“ sau (în măsura în care au dreptate cei care spun că ura este anticamera iubirii) „ţigancă împuţită“.
De ce Levantul?
Pentru a răspunde, fie şi pieziş, acestei abisale interogaţii, apelez la o amintire de adolescenţă. Elev de liceu, participam la un concurs şcolar într-un mare oraş de provincie, din estul ţării. Intrarea în sala de concurs era prevăzută la ora 9.00, dar emoţia şi o veche deprindere de elev la seminar mă făcuseră să mă trezesc de la 6.00. Pe la 7.00, am ieşit din internatul în care eram cazaţi şi am dat o raită prin centrul frumosului oraş de care vorbesc. La un moment dat, pe la vreo 7.30, am văzut la un chioşc de ziare (eram la jumătatea anilor ’90, când ziarele se vindeau foarte bine) o scenă care mi-a explicat noţiunea de lectură de identificare mai bine decât orice manual de teorie literară. Un individ beat lemn, care, la acea oră matinală, purta deja semnele mai multor coliziuni cu asfaltul trotuarului, cumpăra un ziar. Cum eram aproape, am auzit şi văzut ce ziar cerea el chioşcarului: celebra, pe atunci, publicaţie Academia infractorilor. Cetăţeanul turmentat se citea, pur şi simplu, pe sine. Sau, cum spune nu mai ţin minte care moralist francez, din punctul de vedere al valeţilor, lumea e compusă din valeţi, iar Dumnezeu e majordom.
De ce Levantul, aşadar?
Să deschidem şi noi, cum va fi făcut seară de seară preşedintele României, frumoasa jucărea a lui Mircea Cărtărescu. Să vedem ce află în text cineva care n-a auzit de Leonid Dimov, de postmodernism (reciclarea stilurilor tradiţionale, intertextualitatea şi alte asemenea deşertăciuni) şi nu ştie nici că poetul şi-a propus aici să scrie o poezie alimentată nu de emoţii primare, ci de emoţia secundară a plonjării printre „straturile“ istoriei poeziei româneşti.
Iată un prim fragment care ne pune pe gânduri: „Manoile, fruntea-ţi mare de poet pe pergamente/ A căzut şi potolite-s zbuciumele. Oriente,/ Când văzut-ai în Edenu-ţi un mai nobil ipochim?/ Îl trezeşte-n zori cu spaimă creştinatul Ibrahim:/ – Scoal’, efendi, te deşteaptă, că piraţii ne-nconjor:/ Vin asupra-ne în barce şi în prima-i capul lor,/ E Iaurta chiorul, spaima apelor din jur de Zant./ Zece mii de galbeni face-al său cap aci-n Levant./ Orişice caic el pradă, fundu-i sparge şi-l scufundă,/ Echipajul de catarturi e legat şi se afundă“ (ca să nu încapă dubii, citez după ediţia din 2014 de la Humanitas: versurile de mai sus se află la pp. 13-14). Un pirat chior? Care pradă tot?? Care scufundă tot??? Textul e text: e scris la gazetă, prin urmare e adevărat, cum ar spune Nae Ipingescu.
Mergem mai departe. Poetul Manoil este capturat de către piratul Iaurta, care, văzându-i inteligenţa şi abilitatea, îi propune să prade împreună: „–  Eşti ingles? răcni Iaurta când zări pe Manoil/ Şi îi puse-n gât hangerul cu plăsele de morfil./ Ia să-mi spui acuma mie ce simţeşte floarea ierbii/ Când s-apropie cu nara căprioarele şi cerbii?/ – Ea se lasă rumegată şi se bucură ferice,/ Fiindcă ştie că la anul capul iar o să rădice./ – Câine!-acuma să te lepezi de ai tăi. Remâi cu mine/ Şi ne-nvaţă ca să tragem săcăluşurile bine/ Şi să nimerim cu tunul de cireş caic, barcaz,/ Că de nu, îl pun pe Spiros să te prindă de grumaz“ (p. 15). Complicitate a intelectualilor cu piraţii? Pentru pradă, iar nu pentru binele naţiunii??
Cum Manoil se lasă greu, conversaţia continuă, iar în cursul ei îşi face apariţia (evocată de Iaurta) şi progenitura piratului chior: „Nu-i un bou să tragă omul înhămat şi înjugat/ La cel plug ce cu ruşine de străin este mânat,/ Nu e un lighean oceanul, nici Carpatul moşunoi,/ Nu-s inglez, rumân îmi spune şi să mor rumân eu voi./ – But you speak perfectly English, zice grecul minunat./ – Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat./ – Cambridge? zău? nu minţi tu oare? Şi n-ai cunoscut cumva/ Un studinte grec cu ochii şi guriţa de tetrea?/ Douăzeci de veri el are şi-i al meu copil iubit/ Pentru care prad Levantul din apus la răsărit“ (pp. 15-16). Chiar dacă nu apar nici succesuri, nici vânzări anterioare, mirarea noastră creşte cu fiecare rând.
Anticipez, aşadar, marea întrebare: să fie, oare, Levantul evanghelia apocrifă a regimului Băsescu? Să fi anticipat Mircea Cărtărescu, în 1990 – când a publicat prima ediţie a volumului, pentru care a primit şi Premiul Uniunii Scriitorilor –, trista istorie a celor două mandate ale „preşedintelui-jucător“?
Ce-i drept, poetul îl previne pe cititor în privinţa riscurilor lecturii de identificare, doar câteva pagini mai încolo: „Odiseu cel din vechime nu ştia cum că Omir/ Ticluise vicleşuguri ce crezu că el scornise/ Şi că tot el peţitorii la fămeia lui trimise/ Şi că el grăia prin gura-i şi că nici un fir dân păru-i/ Nu clintea făr-ca aedul să nu-l lase. Adevăru-i./ Te visez, te-aud, te cuget: ţeapăn îmi apari acum/ Ca dagherotipul morţii revelat de-un zeu în scrum./ Pot să fac orice din tine, să te-nalţ sau să te nărui,/ Fiindcă nimeni, niciodată nu-i stăpân pe adevăru-i./ <…> Manoile, mergi nainte. Actant palid, ce mai stărui?/ Nici un story nu se leagă de nu crezi în adevăru-i“ (p. 18). Textul răstoarnă, se vede, povestea cu „intelectualii băsişti“: nu ei sunt creaţi şi întreţinuţi de el, ci invers. Regimul Băsescu este, într-o lectură palimpsestică a Levantului, nu creaţia unui atotputernic pirat cleptocrat, ci a intelectualilor care au imaginat un scenariu (de coşmar pentru România) şi au găsit personajul care să-l transforme în „epopee“… Brr! Să sparie gândul, vorba lui Miron Costin.
Mai departe, invitat de Iaurta să îşi spună povestea, ca o Şeherezadă paşoptistă, Manoil o deapănă la o masă, a cărei descriere pare că vine din Nicolae Filimon. La această masă apare, surpriza suprizelor, şi… păsărica! Unul dintre bandiţi, Ghiorghi ştirbul, încălzit de vin, începe următorul sirtaki: „Păsărică obidită/ Ce oftezi şi te jeleşti,/ Mult amar lăcătuită/ După sârme nefireşti“ (p. 23). Ba chiar, dacă ar şti ce înseamnă intertextualitatea, asiduul cititor prezidenţial ar recunoaşte în text o aluzie la o formaţie rock pe care el însuşi a decorat-o, la Cotroceni, recitând cu acea ocazie versurile unui cântec (Nebunul cu ochii închişi) din aceeaşi perioadă cu cel pastişat aici de Mircea Cărtărescu (şi anume, Canarul): „Cănăraş cu cioc de ceară/ Şi cu ochii de mărgean,/ Care în oricare seară/ Cânţi cântare de alean,// Mai ferice eşti ca mine,/ Tu cu fulgii cilibii,/ Zieu că aş schimba cu tine/ Să poci eu, fie ce-o fi“ (idem).
Iaurta nu este, totuşi, decât un personaj episodic în Levantul, dispărând după două cânturi (sic!). Rolul său nu este acela de raisonneur al intrigii, de…  jucător (cum i-ar plăcea, poate, citirorului de la Cotroceni), ci doar cel de etapă, pe care poetul Manoil, adevăratul personaj principal – dacă nu cumva tocmai istoria poeziei româneşti, de care vorbeam, este personajul unic al Levantului, restul fiind, cum ne previne autorul, doar actanţi –, o depăşeşte fără remuşcări.
Fireşte că poeţii nu pot fi traşi la răspundere pentru ce fac cititorii abuzivi cu creaţia lor. Nu este vina lui Mircea Cărtărescu că Traian Băsescu a citit Levantul ca pe o evanghelie apocrifă a regimului, în care a găsit atât referiri la el însuşi, cât şi sugestii de – vorba unei reclame – schimbare a poveştii. Nu e culpa poetului că preşedintele României a vrut, dar n-a putut să fie decât un personaj episodic (şi parodic…) în istoria contemporană, din care, după două cânturi de „epopee“, nu mai rămâne nici măcar… uitarea.
…Şi totuşi, de ce a citit Traian Băsescu timp de zece ani Levantul? Propun o ipoteză: ca să identifice în text cine este ziaristul sub acoperire care i-a livrat poetului atâtea detalii despre afacerile sale intime.
Dacă e aşa, nu-l văd prea bine pe Mircea Cărtărescu, mai ales că, asemeni lui Manoil, a abandonat el însuşi corabia piratului şi s-a întors în patria poeziei sale…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper