Umbra ca transcendenţă imediată a lucrului

Un articol de Horia PĂTRAŞCU

Tema înstrăinării în filosofia lui Platon şi în neoplatonism stă sub semnul imaginii paradigmatice a exilului. Din motive nu foarte clare, sufletul omenesc este sortit să plece sau să cadă din patria sa celestă, în care se afla într-o stare de fericită contemplare a Binelui, pentru a ajunge aici, în aceste ţinuturi oarecum străine, nu înainte ca memoria să-i fi fost supusă, prin naştere, unei prealabile epurări. E vorba de o epurare superficială, a amintirilor conştiente, câtă vreme – în profunzimea ei – memoria îi rămâne, sufletului căzut, intactă. Într-adevăr, tot ceea ce se înfăţişează vederii omului este relaţionat cu urma mnezică lăsată de contemplarea originară a realităţii arhetipale căreia lucrul perceput îi corespunde. Fără o asemenea memorie metafizică, fiinţa umană s-ar trezi prinsă în cercul sofistic al cunoaşterii întrucât, dacă nu ar şti nimic, nu ar şti ce să cunoască, iar dacă ar şti dinainte – în mod explicit –, nu ar mai avea nevoie să cunoască nimic. Or, tocmai o asemenea memorie pasivă ne salvează din toate paradoxele de ordin gnoseologic: ea se activează – dar numai pe jumătate, într-un mod confuz, obscur – odată cu perceperea aşa-numitelor realităţi sensibile.
Sentimentul străinătăţii omului platonic este stârnit de sentimentul stranietăţii celor văzute. Nici cu totul familiare, nici pe deplin străine, lucrurile pe care le văd îmi stârnesc nelămurirea, uimirea. Dar ce le trebuie lucrurilor sau făpturilor pentru a-mi stârni un asemenea sentiment de uimire metafizică? Oricât de exilat ar fi din punct de vedere metafizic, omul lui Platon cunoaşte şi el sentimentul natural de familiaritate faţă de mediul în care s-a născut. Oamenii nu suferă din faşă fiorurile exilului metafizic, iar cei mai mulţi dintre ei nu ajung să le cunoască nici atunci când merg în baston. Există o opacitate teribilă a vizibilului, o prestaţie tautologică a sa, o revendicare ontologică a fiindului. „Sunt ceea ce sunt“ – pare să ne spună, în primă instanţă, orice lucru pe care-l vedem. Lucrul se pune pe sine însuşi într-o foarte puternică lumină. Foarte mulţi dintre oameni rămân la această opacitate metafizică a lucrului fără să observe că tocmai atunci când se pune pe el însuşi în lumină lucrul lasă o umbră a sa. Or, tocmai umbra pe care o lasă lucrul stârneşte primul fior metafizic şi activează memoria – altfel pasivă – a formelor pure, a Ideilor.
Un cal fără „umbră“ ar fi ceea ce este: un cal şi atât. Dar un cal are o umbră a sa şi astfel nu mai este doar ceea ce este, ci este un cal frumos, un cal mare, un cal puternic sau un cal curajos. Altfel spus, nu atât substanţa unui lucru ne produce mirarea filosofică, ci calitatea sa. Nu prin substantive, ci prin adjective intrăm în filosofie. Nu ne întrebăm în mod obişnuit – şi se pare că nici Platon nu o face niciodată – „ce este un cal?“ sau „ce este omul?“ sau „ce este arta?“ sau, întrebarea tuturor întrebărilor, „ce este fiinţa?“ Când un lucru ne atrage atenţia asupra sa o face prin calităţile sale secunde, prin umbrele pe care le aruncă şi, abia prin ele, asupra lui însuşi. Ne vom întreba deci asupra naturii a ceea ce face un cal să fie frumos, asupra frumuseţii calului, apoi asupra frumuseţii în general, interesându-ne mai curând natura calităţii decât substanţa lucrului. Fiecare dialog al lui Platon poate fi pus sub semnul unei întrebări de acest tip: „ce este prietenia?“, „ce este iubirea?“, „ce este pietatea?“, „ce este curajul?“, „ce este adevărul?“, „ce este frumosul?“, „ce este înţelepciunea?“, dar niciodată sub semnul unor întrebări precum „ce este omul?“ sau „ce este Zeul?“ sau „ce este fiinţa?“ Ceea ce s-a spus că ar ţine locul fiinţei în filosofia lui Platon – Binele – nu face excepţie de la regulă: şi el este substanţa unei calităţi.
Lucrurile nu sunt deci decât pretexte ale umbrelor, suporturi de ordin fizic ale unor esenţe metafizice. Lucrul însuşi este pus în umbră de umbra sa, lucrul însuşi nu este decât o umbră a umbrei sale. Deasupra tuturor tronează Binele – umbra orbitor de luminoasă. Nu întâmplător, când încearcă să dea seama de elementele din care se compune universul fizic, Platon recurge tot la umbre, la raporturi şi relaţii, la forme geometrice.
Iubirea nu este iubirea pentru un om frumos, ci mai întâi pentru frumuseţea acestui om, apoi pentru frumuseţea omului, pentru ca în final să se reverse asupra frumuseţii înseşi, asupra frumosului în sine. Încetul cu încetul, lucrurile îşi arată natura lor adevărată: ele nu există decât pentru a face posibile umbrele – frumuseţea, adevărul, binele. Lucrul este condiţia de posibilitate a umbrei, este purtător de umbră. Umbrele sunt destinaţia finală, ultimă, a întregului proces cosmogonic. Peretele din peşteră şi spectacolul de umbre proiectat peste el reprezintă – cu un termen aristotelic – cauza finală a întregului univers.
Ceea ce descoperă eroul epistemic din mitul platonician al peşterii este tocmai o succesiune de condiţii de posibilitate a umbrelor. Lucrurile şi oamenii există pentru a scoate la iveală mărimea sau micimea, frumuseţea sau urâţenia, adevărul sau falsitatea, înţelepciunea sau nebunia, adversitatea sau iubirea. Ele există pentru a proiecta umbre şi pentru a ne aminti de umbrele pure, umbrele supreme, umbrele fără obiect, umbrele în sine.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper