Tehnici de glisare

Un articol de Octavian Mihalcea

Virgil Mazilescu, Guillaume poetul si administratorul / Guillaume il poeta e l’amministratore, Pavesiana, 2014, 68 pag.

 

Absolut notabilă reeditarea ultimei cărţi antume a lui Virgil Mazilescu, Guillaume poetul şi administratorul / Guillaume il poeta e l’amministratore (Pavesiana, Bucureşti, 2014), într-o foarte reuşită ediţie româno-italiană. Abordând fundamentele  textului mazilescian, aflăm că poetul este „proprietarul unui milion de cheiţe ruginite“, fiind privit cu o aproape evlavioasă candoare. Figura tutelară a lui Konstantinos P. Kavafis girează locuirea poetică a faimei atât de austere  proprii  paradigmaticei clădiri albe şi dărăpănate dintr-un mitic oraş, Alexandria. Cadrul nocturn asigură terenul propice enigmei. Decembrie, lună terminală, favorizează predispoziţiile casante şi reactualizarea vechilor diseminări. „Marele zgomot“ e situat în proximitatea unor sintagme evadate din sfera general asumatelor realităţi: „un ochi din sertarul de alături o labă din cea mai neagră amintire/ botul foarte umed codiţa perfidă – aproape drăcească-n bătaia/ lunii/ eu sunt marele zgomot îmi şopteşte la ureche marele zgomot/ şi mă pregătesc să desenez printre frunzele arţarului o pisică“. Deja legendara scenă a „dulapului vechi“ încheagă în jurul ei substanţa unei „relatări absolut oneste“. Acest traseu iniţiatic e finalizat printr-o apoteotică metamorfoză. Putem distinge un vers cu vădite valenţe orfice: „şi piciorul retrage-ţi piciorul şi întâmpină zeii“. Guillaume pare rodul ineditei sinteze dintre un filon proustian şi elevarea abordată în cel mai pur stil chagallian: „cântă cocoşii. se apropie zorile. umil/ guillaume va ajunge din nou în pântecul mamei sale./ guillaume printre flori sălbatice. o mică reverenţă/ şi un pumn de bomboane pentru guillaume. o bicicletă// ne prevenise de multă vreme: se apropie zorile vin zorile./ stătea în poziţie de drepţi cu mâna înfiptă la chipiu. subalternul/ nostru guillaume. bestia asta/ fără scrupule. şi acum zboară cu aripile noastre. cu/ bicicleta noastră“. Itinerariile sunt caracterizate de o specie paradoxală a echilibrului, expansivă şi, în acelaşi timp, obscură. Elanul devoţional cvasi-mistic determină acest lirism al maximalelor acuităţi: „am băut din sângele ei şi mi s-a părut că e bun/ am mâncat din carnea ei şi mi s-a părut că e bună/ dar mă întreb şi astăzi cine este ea la urma urmei/ şi de ce a trebuit să beau tocmai din sângele ei/ şi să mănânc din carnea ei – şi uneori îmi aduc aminte/ deschide uşa asta la care bat plângând“. Guillaume, poetul şi administratorul, iată triada „destul de imprevizibilă“ a regiunilor cu „pământ reavăn“, totuşi taciturn. Presiunea mundaneităţii este evidentă, cu neaşteptate nuanţe edulcorante: „pe dracu administratorule eu sunt realitatea bă realitatea palpabilă/ manifestare a ideii în sensibil (hegel prelegeri fenomenologia)/ sunt cea cu urechi mici/ cu iepuraşi şi marmote de plastilină/ sunt cea cu vorbe care de care mai dulci“. Arealul oniric fiinţează vegheat de lună, prezenţă care predispune la terifieri ce nu pot fi atenuate decât prin apelul la virtuţile cărnii albe a iubitei. E vorba despre fulguraţii operând în zone ambigue, vădit glisante. Durerea se profilează cu deosebită siguranţă printre numeroase detalieri ludice, extrem de importante pentru felul în care Virgil Mazilescu construieşte poemele. Tehnicile de camuflare poartă ideatica poetică spre „întemeierea unei lumi a plânsului care nu se vede“. Tuşele expresioniste poartă pecetea ilimitatului. Se succed situaţii greu încadrabile, într-un ritm repetitiv: „experienţa am mai avut-o: bucurie înnegrind pământul înnegrind până şi memoria“. O indimenticabilă definire: „pe când poezia nu este (…) decât  un amestec de huliganism (curaj) şi foarte bună creştere (curaj şi mai mare)“. Aventurile pe care ni le înfăţişează Virgil Mazilescu derivă, de cele mai multe ori, din sublimarea unei dureri profund internalizate. Drama veghează asupra acestui inconfundabil destin. Reducerea la esenţă, elogiu al simplităţii, ia valori apodictice: „vorbeşte limpede şi mâine vei fi stăpânul lumii“. Inevitabil, intervine „soarele negru al melancoliei“, pecete saturniană fără sfârşit. Creatorul îşi asumă manifest preluările livreşti, program extrem de viabil pentru creaţia sa: „poetul plagiază. adică fură de stinge din leonard/ cohen – lars gustafsson – ion mureşan – virgil/ mazilescu – şi dintr-un foarte abil cântăreţ/ de pe meleagurile italiei. foloseşte prea mult/ diminutivele. se află în acelaşi timp sub influenţa/ muzicii de toate felurile“. „Cicatricea asta roşie care-mi brăzdează pieptul“, iată fiorul (auto)flagelant, cumva premonitoriu, conducând sufletul pe căile magiei selenare, totuşi impenetrabilă: „tu să te uiţi la mine când gol sub razele lunii/ îţi cânt la vioară. vei vedea atunci doi şerpi încolăcindu-se/ în jurul tău. o stea neagră. şi fructul roşu/ care-mi apasă fruntea. pentru că nu vei vedea nimic“. În proximitatea „leagănului iubitei“ se petrec ample procese deambulatorii, conduse de viziunea finalului, „asociere a frigului cu întunericul“. Versurile din Guillaume poetul şi administratorul, traduse în italiană de Clara Mitola, îşi păstrează valoarea incontestabilă, percutant mister amplasat în rafinatele zone ale unei mult clamate simplităţi. Esenţa aparţine poeticei sinteze supracontingente: „mireasmă a cărnii înflorite astăzi între un nu şi un da/ între un nu rece şi moale şi un da aproape serafic“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper