Stupoare şi mizerabilism

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Nu e uşor să fii jurnalist în România capitalistă de azi. Nu era uşor nici în vremurile socialiste, dar cum bătăile de cap erau mai puţine, profesiunea sau ocupaţia aveau parcă o oarecare onorabilitate şi aduceau mărunte şi de invidiat privilegii, printre care programul mai lejer. Obiectivitatea şi adevărul fiind ce-au fost dintotdeauna în presă – o invenţie frumoasă pentru uzul celor care se mai întâmplă să creadă că a „patra putere“ există şi azi cu adevărat şi merită slujitã cu orice preţ, cenzurã în capul fiecăruia şi, peste capul tuturor,  Direcţia presei – jurnaliştii de pe atunci scriau, informau despre clasa muncitoare, despre colectivişti şi intelectuali devotaţi, despre depăşirea planului şi alte succese. Altfel zis, despre aspectele frumoase, optimiste ale existenţei în republică, fiindcă nu se cuvenea să fie tulburaţi prea tare sau deloc cititorii şi să intre la gânduri. Critica, punerea tovărăşească şi constructivă la zid se făcea cel mai adesea la comandă, derapajele, accesele subite de curaj, inconştienţa erau rare şi cu consecinţe imediate. Nu era nimeni azvârlit în stradă, se mai amâna un drept de semnătură, de la o publicaţie centrală se mai ajungea la una de sector economic sau la o bibliotecă. Ţara era tristă, cititorii, trişti şi abonaţi la Europa Liberă, de unde totul se vedea sumbru (am văzut şi eu câţiva ani), presa era controlată şi supravegheată, nefiind nici ea prea veselă, mai clar, infiltrată.
Istorie, desigur. Se învaţă probabil la una dintre facultăţile de jurnalism asaltate de tineri  care visează la o profesiune în principiu respectabilă şi, fără îndoială, necesară bunului mers al unei societăţi democratice, dar, oroare eternă!, supusă intereselor şi sforăriilor politice, economice, mafiotice sau de o natură mai specială. Se mai învaţă probabil că au existat în România mari jurnalişti, mari reporteri, mari polemişti, condeie imense ale caricaturii şi ale sarcasmului, spurcaţi la gură în numele sfântului adevăr de conjunctură şi de umoare personală.
Dezmăţul şi fibrilaţia izbucnite în noaptea de decembrie, când s-a dat drumul la libertatea de iniţiativă şi de expresie, n-au ţinut prea mult, câţiva ani doar, până când ziarele, televiziunea, radioul au încăput pe mâini capitaliste şi publicitatea şi alinierea la un clan politic sau altul le-au transformat în anexe şi în mijloace de omagiere sau de discreditare a partidelor şi indivizilor ajunşi la putere sau trăgând sforile ca să ajungă. Toate tentativele de lansare a unui cotidian veritabil de informaţii şi de opinii şi analize asupra stării reale a ţării lipsite de povara înregimentării la stânga sau la dreapta, la socialism sau la capitalism, la Europa, la NATO sau la Statele Unite, a unui jurnal de referinţă veritabil independent şi util cititorilor năuciţi de schimbări, au eşuat.
Rezultatul aproape unui sfert de secol de libertate şi de democraţie liberală este o presă scrisă isterizată, năclăită, ca şi televiziunea şi radioul, de publicitatea companiilor multinaţionale care controlează economia ţării, o presă ce se hrăneşte zilnic din circul politic, din demascări şi arestări, din existenţa grotescă a vedetelor de ambele sexe, autohtone sau străine, şi cu ştirile părtinitoare ciupite de pe Internet şi din presa cu precădere anglo-saxonă. În chestiunile internaţionale, alinierea, rareori şi cu extremă timiditate nuanţată la poziţiile Occidentului, este automată. O presă tristă într-o ţară devastată şi, totuşi, uneori veselă, veselia disperării, poate. Practic, dacă mai prezintă când şi când un oarecare interes demn de semnalat, acesta se datorează câtorva jurnalişti trecuţi bine de prima tinereţe, dar fiecare cu hachiţele, idiosincrasiile, pretenţiile şi judecăţile lor subiective. Tinereii care se calcă pe picioare pentru a înregistra bolboroselile lui Bercea Mondial, scrâşnelile din dinţi ale încă preşedintelui, infantilismul prim-ministrului sau declaraţiile tembele şi agramate ale unuia dintre aleşii ţării au deocamdată o ocupaţie. Cu două-trei excepţii salutare, săptămânalele şi comentatorii lor sunt marcate ideologic şi politic, sunt dilematice între nu se ştie ce şi ce, în afară de trăirile personale din ultima vreme, sunt observatoare de pe poziţii neoliberale şi multiculturale. Întreţin, la drept vorbind, doar confortul intelectual al unor grupuri pentru care România rămâne în realitate o ţară de neînţeles, iar românii, o populaţie primitivă care trebuie scuturată zdravăn pentru a termina cu nostalgia vremurilor socialiste ce-o împiedică să se bucure din tot sufletul de binefacerile capitalismului. Să fie, adică, optimistă.
O presă infiltrată, bineînţeles, ca pretutindeni în lumea haotică de azi. Infiltrată de oamenii proprietarilor şi ai acţionarilor, ai concurenţilor, ai serviciilor care apără ordinea stabilită. Libertatea şi democraţia au limitele lor şi în presă, şi în viaţa de toate zilele. De fapt, niciodată în istorie nu s-a supravegheat şi spionat cât se spionează şi se supraveghează azi. La prima vedere, nu doare, nu seamănă cu ce a fost, dar semnele atrofierii şi ale atomizării societăţii sunt deja bine vizibile şi în România, manevrarea grupusculelor de interese e o realitate, individualismul şi egoismul distrug pe zi ce trece solidaritatea şi apartenenţa la o naţiune, la un popor cu tradiţiile, cultura şi identitatea sa particulară forjate de istorie.
Aici eram, aici suntem încă, în plină agitaţie de iarmaroc politic prilejuită de lansarea în uralele mulţimii, mai numeroasă în cazul unora, ale celor paisprezece candidaturi oficiale la alegerile din noiembrie, când slujbaşul, jurnalist cu notorietate, al televiziunii forţelor aşa-zisei drepte a avut sau i s-a impus revelaţia necesităţii urgente, publice şi mistice, de a-şi recunoaşte apartenenţa la unul dintre serviciile secrete ale ţării. O stupoare bruscă, profundă şi, e de presupus, ipocrită a lovit spiritele confraţilor, ale admiratorilor, politicienilor şi, probabil, dar nu e sigur şi nu cu aceeaşi intensitate, ale telespectatorilor cărora li se întâmpla să-i privească emisiunea în care era la datorie în dubla sa calitate de jurnalist şi de turnător, cum se zicea şi se mai zice despre cei care, pe vremuri, aveau aceleaşi ocupaţii. Stupoarea s-a lăsat, cum era de aşteptat, cu o serie de comentarii indignate şi revoltate, cu repudieri ultragiate, cu întrebări fără răspuns despre momentul ales al confesiunii, cu aşteptarea febrilă a unor dezvăluri spectaculoase ale oficinelor care lucrează cu spioni, cu analize ale personalităţii ambigue a preopinentului, ale cinismului sau ale regretelor posibile care l-au chinuit sau nu de-a lungul anilor etc.

Chiar şi pentru România, această nouă revărsare de mizerabilism politic, jurnalistic şi intelectual e prea mult.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper