Sindromul idealităţii şi credinciosul adolescent, Julia Kristeva, atee şi elevă a lui Freud, despre nevoia de a crede

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

24 septembrie, Credinţa unei umaniste. A doua conferinţă susţinută de Julia Kristeva, atee autodeclarată, a pledat pentru nevoia de a crede. Mai bizar chiar: dintr-o perspectivă laică.
Nu a fost singura miză inedită. Conferinţa s-a desfăşurat la Centrul Sfinţii Petru şi Andrei al augustinenilor asumpţionişti, căruia i se şi datorează invitarea Juliei Kristeva la Bucureşti. Citeam acum vreo lună pe Facebook, sub anunţul evenimentului, câteva comentarii ironizând această combinaţie, Sfinţii-Kristeva. Ar merita ştiut poate cu atât mai mult că „sfinţii“ au citit cărţile Juliei Kristeva din scoarţă în scoarţă, iar prezenţa autoarei printre noi – „doar trecând Dunărea din Bulgaria, de la Sliven“, după aprecierea gazdei; „în această parte de lume“, după etalonul invitatei – este rezultatul, aşa cum a devenit clar la faţa locului, al unei mai vechi şi perseverente corespondenţe şi, pe ansamblu, al unei deschideri care ar fi bine să ne dea de gândit.
Un alt prilej de contrariere: tema a fost citită preponderent cu ochelarii psihanalizei, Julia Kristeva recunoscându-se, cu modestie, eleva permanentă a lui Sigmund Freud (care, aşa cum ştim că a afirmat în alte rânduri, ar fi omul cel mai ateu cu putinţă!). Am putut înţelege de la Kristeva că subiectul are deja şi un calendar şi o bibliografie clinice, despre nevoia de a crede dezbătându-se în colocvii organizate de Universitatea Paris VII (unde predă) şi de Société Psychanalytique de Paris – SPP (din care face parte) ori de La Maison Verte (instituţie-far creată în 1979 în jurul unei Françoise Dolto aflate în plin marş pentru „cauza copiilor“, ca loc de întâlnire pentru copiii între 0-3 ani însoţiţi de părinţi).
Nu suntem singulari în istorie, ne încredinţează Kristeva. Putem repera nu puţine momente în care persoane îndepărtate de religie au aflat totuşi felurite modalităţi pentru a crede. Iată-i, de exemplu, pe marii mistici, precum un Meister Eckhart, sau pe umaniştii Renaşterii, croind căi deosebite de cea a religiei constituite. Mai aproape de noi, în secolul al XVIII-lea, pe iluminişti. Problema noastră azi, aşa cum a semnalat-o printre alţii Hannah Arendt, este că, tăind firul tradiţiei, ajungem să uităm tradiţia.
Cum putem crede, aşadar – fie şi (sau mai ales) ca laici?
Mai întâi, nevoia de a crede este contextualizată antropologic, dat fiind că mai îngrijorătoare decât toate – decât criza economică şi financiară, politică ori a instituţiilor – este în prezent, cu adevărat globală şi gravă, criza antropologică. Motiv pentru care Kristeva mobilizează ştiinţele umane, antropologia, sociologia, psihanaliza. Nevoia de a crede poate servi la acompanierea răului, în cheie nu doar religioasă sau politică, ci mai ales pe o bază clinică, răul fiind definit din perspectiva metapsihologiei freudiene ca prevalenţă a instinctului morţii, Thanatos, care atacă legăturile şi obligă la repetiţie, asupra instinctului vieţii, Eros, care le creează şi le înglobează în unităţi tot mai ample. Dincolo de glorioasele precedente istorice, nevoia de credinţă de care se simte intim ataşată Julia Kristeva este cea a uniunii sau a fuziunii cu obiectul, precum în dragoste, în experienţa mistică, în audiţia muzicală. Trimiterea ultimă este încă o dată, ca şi la conferinţa din seara precedentă, la experienţa interioară, care este unicul mijloc împotriva destructurării psihice.
Sondând abisurile psihismului în Viitorul unei iluzii, Freud conchide că religia e o iluzie. Cu toate acestea, în alte scrieri, precum Disconfort în cultură sau corespondenţa cu Romain Rolland, ne lasă să înţelegem că există o necesitate pentru ea. Şi pentru postfreudieni, pentru un Winnicott de pildă, această iluzie sau nevoia de a crede este o pre-condiţie a constituirii psihicului.
Revenind la Freud, spre a teoretiza rolul fundamental al nevoii de a crede, Julia Kristeva vede doi piloni conceptuali. Unul este sentimentul oceanic, uniunea eului cu lumea, trăită cu extremă satisfacţie şi ca o stare de maximă siguranţă; dar totodată şi ca o pierdere de sine – în fine, totul trimiţând, cum altfel, la modelul fuziunii intrauterine. E o stare indescriptibilă şi de neîmpărtăşit. E o experienţă originară a eului. Şi se află la originea credinţei, ca plenitudine senzorială şi experienţă a adevărului. Cel de-al doilea reper conceptual în gândirea freudiană îl constituie identificarea primară cu tatăl în preistoria individuală (înainte de complexul Oedip), aşa cum Freud o descrie în Eul şi sinele. O identificare psihică, nu senzorială, precum în legătura cu mama. Şi sentimentul oceanic, şi identificarea primară cu tatăl stau la baza constituirii psihicului şi au ca urmări esenţiale constituirea nevoii de a crede, respectiv a dorinţei de a şti. Lansându-se într-un parcurs-fulger şi totodată aglomerat prin psihogeneză, Kristeva evocă şi ulterioara, binecunoscuta vârstă jubilatoare a întrebărilor, a „de ce?“-urilor, ca fundamentală, pentru că exprimă oscilaţia copilului între a crede şi a interoga. Apoi, în adolescenţă primează căutarea autonomiei şi a nevoii de idealitate (căutată în obiectul amoros, pe fundalul ieşirii din Oedip – unde mama sau tata nu îi pot aparţine adolescentului, drept care el se orientează către alt obiect).
Se impun poate câteva completări, spre a suplini inevitabilele lacune şi contrageri din prezentarea cu public de la Centrul Sfinţii Petru şi Andrei. Aşa cum scria în Adolescenţa, un sindrom al idealităţii, lucrare pe care Julia Kristeva o prezenta la SPP cu ocazia aniversării unui centenar de la apariţia faimoaselor Trei eseuri despre teoria sexualităţii ale lui Freud: micul pervers polimorf se află la intersecţia dintre pulsionalitatea autoerotică şi căutarea relaţiei obiectale, fiind „subiectul curiozităţii epistemofilice“, aşadar un cercetător (iată şi ideea transformării tinerilor aflaţi în dificultate – şi, până la urmă, a fiecăruia dintre noi – în „cercetători“, propusă de Kristeva de mai multe ori pe parcursul celor două conferinţe de la Bucureşti!). Odată cu adolescenţa, în schimb, vom vorbi despre credinţa în existenţa obiectului erotic (obiect al dorinţei şi/ sau al iubirii). Adolescentul crede cu tărie, cu fanatism în existenţa obiectului erotic şi nu cercetează. Nu e un cercetător în laborator, ci un credincios. El crede într-un „celălalt“, depăşind „celălaltul“ parental. Într-un Mare Celălalt care nu doar că există, dar oferă satisfacţie integrală, este juisanţa însăşi. Aşa cum plastic exprimă Kristeva: „umbra idealului cade asupra pulsiunii adolescentine pentru a se cristaliza în nevoia de a crede“.
Adolescentul se află prin urmare înaintea sarcinii de a se separa de cuplul parental şi de a-l înlocui. Scop cu care narcisismul eului, acum în registru idealizant, se revarsă asupra obiectului dorinţei, luând astfel naştere pasiunea iubirii. Or, citându-l pe Freud, cel din Psihologia maselor şi analiza eului: „obiectul este tratat ca şi propriul eu“, iar „o mare parte a libidoului narcisic se revarsă asupra obiectului“. Kristeva punctează însă aici cu un aspect pe care îl găseşte insuficient limpezit la Freud, respectiv intricarea pulsiune-idealitate, esenţială, şi înglobarea obiectului în narcisism sub forma credinţei.
Consecinţele sunt importante. Mergând pe urmele psihanalistei Janine Chasseguet-Smirgel care, odată cu clasica sa carte din 1973, La maladie d’idéalité: essai psychanalytique sur l’idéal du moi, lansa conceptul-cheie de maladie d’idéalité (la origine al lui Mallarmé), Kristeva afirmă: „Am văzut că, structurată de idealizare, adolescenţa este cu toate acestea o maladie a idealităţii <maladie d’idéalité>: fie idealitatea îi lipseşte, fie ceea ce îi e accesibil într-un cadru dat nu se adecvează pulsiunii post-pubertare şi nevoii de a o împărtăşi cu un obiect satisfăcător în mod absolut. Reiese astfel că idealitatea adolescentină este cu necesitate exigentă şi în criză, că intricarea pulsiune-idealitate este grav ameninţată de dezintricare, credinţa adolescentină fiind într-o implacabilă vecinătate cu nihilismul adolescentin.“
Prezentat deja în termenii metapsihologiei freudiene, pericolul e reprezentat prin urmare de dezintricarea pulsiune-idealitate, sub o presiune pulsională în creştere. De aici adolescentul (sau oricare stăpânit de pasiuni, forma lor princeps fiind cea a adolescenţei) poate ajunge la pulsiuni distructive nelegate, la fanatism (el fiind deja un „credincios fanatic, purtat de unda idealităţii“: entuziasm şi romantism şi, din aceeaşi familie: fanatism). La violenţă şi la puneri în act. O pulsiune distructivă, ca dezintricare – iată caracterul malign al răului, presimţit de Kant, de Arendt şi de alţii ca răul radical, care în anumite circumstanţe istorice şi politice poate duce la exterminarea omului de către om.
Într-un for privat, psihanalistul are tocmai această menire, spune Kristeva: cea de a auzi nevoia de a crede a adolescentului şi de a o legitima. Este motivul pentru care adolescenţii vin la psihanalist: pentru ca psihanalistul să le recunoască, să le formuleze şi să le împărtăşească sindromul idealităţii.
În forul public, nevoia de idealitate este motivul pentru care în Franţa a fost lansată propunerea ca istoria religiei să fie învăţată în şcoli. Nu pentru îndoctrinare, cât, dimpotrivă, pentru a-i înarma pe elevi în înţelegerea istoriei. Spre recunoaşterea nevoii de a crede, care este constitutivă şi sanogenă, şi spre a o acompania cu dorinţa de a şti, de asemenea constitutivă, precum am văzut din această sumară schiţă psihogenetică. Nu în ultimul rând – cât, de fapt, în acelaşi plan: pentru a o păzi de fanatismul religios.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper