Şi totuşi, cărţile rămân

Un articol de MAGDA MIHĂILESCU

Există un drept la speranţă. Eventual şi la răsfăţ. După ce anul trecut ţara gazdă şi-a păstrat pentru sine Leul de aur, rămas după multă vreme acasă, câştigătorul fiind, spre surpriza multora, un documentar, premieră în palmaresul veneţian (Sacro Gra, de Gianfranco Rosi), la actuala ediţie pretenţiile au fost în floare încă de la primul titlu italian intrat în competiţie: Anime nere, de Francesco Munzi, unul dintre acele nenumărate filme despre Mafia, calabreză de data aceasta, văzută ca un blestem al urii, generator de tragedii peste timp.
Punctul de pornire a fost un roman al lui Gioacchino Criaco şi avem să constatăm că actuala ediţie a Mostrei a fost, printre altele, şi una a triumfului literaturii ca inspiraţie. Multe, foarte multe ecranizări care pot fi, însă, şi un semn al sărăciei propunerilor scenaristice originale, nu numai al dragului de carte. Continuând să luăm temperatura speranţelor, am constatat creşterea însufleţirii odată cu cel de al doilea film concurent, Il giovane favoloso, al lui Mario Martone. Respectând adevărul, trebuie să recunoaştem că Italia s-a prezentat cu o bună selecţie; dacă adăugăm exaltarea patriotică a presei, a marilor cotidiane din peninsulă, vom înţelege de ce multe pariuri se îndreptau într-o direcţie pe care am putea să o încadrăm în categoria wishfull thinking. Filmul lui Martone a răscolit memoria italienilor, eroul lui fiind poetul naţional Giacomo Leopardi, socotit de critică cel mai mare după Dante. Nu vreau să vorbesc cu păcat, nu ştiu câţi tineri mai ştiu astăzi, pe de rost, versurile melancolicului Leopardi. Ştiu, însă, că el se studiază în şcoli, fără a fi trimis la colţ de critica fără somn dacă nu pune ordine în istoria literaturii, cu orice preţ. Mă gândeam cine s-ar încumeta să facă, la noi, un film despre Eminescu. Nici cineastul italian nu a trecut la treabă cât ai bate din palme, viaţa şi statura lui „il massimo poeta“ nefiind pentru el cele descrise în liceu, cu ipocrizia şi fixaţiile scolastice de rigoare. I-au trebuit zece ani pentru a cerceta arhivele, corespondenţa, pentru a trăi în atmosfera castelului din Recanati al familiei, unde, cu acordul moştenitorilor, a avut privilegiul de a studia în imensa bibliotecă de 12 000 de volume printre care şi-a petrecut o parte din puţinii săi ani scriitorul. A împărţit onoarea, patru luni de zile, cu protagonistul, actorul Elio Germano, care a mâncat din farfuriile poetului, a dormit în patul său, sale, i-a folosit biroul, tabachera. Recunoaştem modelul Visconti din Ghepardul, când Burt Lancaster, westernistul, a fost trimis în palatul prinţului Salina pentru a învăţa să se mişte ca un nobil crescut printre mobile preţioase. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată pe ecran, ca acum, atâtea cărţi cu cotoare aurite, pereţi întregi, acoperiţi de sus până jos. A fost una dintre imaginile pe care, probabil, nu le voi uita niciodată, pe care le voi purta cu mine mai ales astăzi, când cartea dispare inept din decorul cinematografului. Aceea a fost, până la douăzeci şi patru de ani, lumea lui Giacomo, tânărul bolnăvicios, „născut cu oase fragile“, dominat de un tată autoritar şi ignorat de o mamă bigotă şi egoistă. Filmul se deschide luminos, cu joaca celor trei fraţi, doi băieţi şi o soră, pe una dintre aleile castelului, în sunetele unei muzici cristaline, ca de clopoţei. Ea va face racordul, în amintirile poetului, cu atât de scurtul anotimp al fericirii, al copilăriei care nu ţine încă seama de condiţionările fizice. Aşa firav cum era, cu certa perspectivă a ravagiilor unei boli nemiloase, tânărul Giacomo, destinat de familie unei cariere eclesiastice, se va rupe de ai lui, plecând în lume, într-un gest de rebel neobişnuit mediului căruia îi aparţinea, dar care nu era străin Italiei începutului de Ottocento (secolul al XIX-lea). Tânărul care cu fiecare zi parcă se topea, neverosimil cocoşat sub povara unui trup atât de plăpând, bărbatul cu un firicel de voce devenea fascinant în clipa în care deschidea gura, nu de puţine ori uimindu-i, ba chiar înfricoşându-i pe cei din preajmă cu replicile sale iconoclaste, cu refuzul de a purta o mască socială: „Cu permisiunea dv. şi a bisericii, îmi permit să fiu nefericit“. Sau: „Cum vreţi să vă imaginaţi o masă fericită alcătuită din indivizi nefericiţi?“ Chiar dacă autorul exagerează atunci când îl compară pe Leopardi cu „un Kurt Cobain al secolului al XIX-lea“, îndrăzneala poetului de a afirma răspicat „Nu trăiesc pentru a mă închina în faţa cuiva, voi trăi întotdeauna în dispreţul dispreţului altora şi în deriziunea deriziunii altora“ nu te poate lăsa indiferent. Rol greu, de mare încercare pentru frumosul şi sportivul Elio Germano, fostul câştigător de la Cannes din 2010 (la 29 de ani), actorul italian al momentului de acum. O performanţă fizică, în primul rând, căreia îi putem spune pe nume fără tema de a-i minimaliza alte merite, o transformare ce ţine nu doar de machiaj şi de antrenamentul intrării în pielea unui infirm, ci şi de puterea de a-şi imagina drama de a nu se bucura de ceea ce pentru alţii sunt daruri ale vieţii, precum iubirea, de a fi exclus, uneori cu cinism. Premiile Oscar se dau în vânt după astfel de partituri. Şi totuşi, dacă este să dăm crezare mărturisirilor interpretului, proba cea mai dură a fost recitarea unor bune părţi din lungul poem leopardian Infinitul, pe fundalul unui Vezuviu în erupţie (filmat de un mare director de fotografie, Renato Berta) şi susţinut de muzica din Stabat mater. Probabil că, pentru italieni, chiar şi astfel de scene prea insistente şi prelungite au sunat altfel decât pentru străinii cărora numele poetului le adie doar ca o amintire livrescă.
Cariera actorului Elio Germano va rămâne pentru totdeauna legată de monumentul literar numit Leopardi şi am înţeles febra aşteptării binemeritatului Premiu de interpretare, Cupa Volpi, despre care s-a vorbit tot timpul. Nu a fost să fie aşa, surprinşi am fost chiar şi noi, străinii, mai ales în condiţiile în care nici Al Pacino nu a fost luat în considerare. Cine altul ar fi putut fi fericitul? A răsărit de acolo de unde nu ne aşteptam, din filmul italian vorbit în engleză Hungry Hearts, al lui Saverio Costanzo, pe care toţi am jucat o carte bună, mai ales pentru interpretarea Albei Rohrwacher. Partenerul ei, americanul Adam Driver, fermecător, cu un joc suplu, inteligent, nu avea cum să treacă neobservat, dar până la a pleca peste Ocean cu amintita Cupă Volpi e un drum. În schimb, câştigarea aceluiaşi trofeu de către delicata actriţă, cu verificate, de altfel, energii adecvate dramei, nu a surprins pe nimeni. Chiar că nu a avut concurenţă. Cu Hungry Hearts ne-am întors iar la sursele literare, mai exact la romanul Il bambino indaco, de Marco Franzoso, povestea unui cuplu a cărui dragoste se transformă într-un coşmar. Filmul, admirabil condus, fără timpi morţi sau inutile alunecări pe marginea psihologiei deviante, începe ca o comedie de situaţii. Şi ce situaţie, cei doi, o italiancă trăind la New York şi un american, se trezesc blocaţi în toaleta unui restaurant. Odată trecut momentul de stânjeneală, apoi de furie, se amuză, mai ales fata, neavând altceva mai bun de făcut. A fost începutul unei poveşti de iubire care numai frumoasă nu va fi. În timp ce pentru mai toate tinerele familii apariţia unui copil aduce bucurie, linişte, pentru Mina şi Jude a însemnat, în cele din urmă, dezastrul. Cine ar fi putut bănui că, sub aparenţa unei mame normale, se ascundea o obsedată, convinsă că fiul ei s-a născut pentru a fi un nou Mesia, care va putea anihila urâţenia lumii, dacă el însuşi va fi ţinut departe de orice impuritate. Copilul va fi hrănit conform unor reţete vegetariene speciale, spre disperarea tatălui care constată cum băiatul rămâne subdezvoltat pentru vârsta lui. Căsnicia se transformă încet-încet într-un coşmar, filmul alunecă spre un thriller domestic, în care o mamă dementă, de o tenacitate atât de blândă încât cere palme, nu se dă înlături de la nimic pentru a-şi impune voinţa. Nici urmă din fosta iubire, doar un joc de care pe care, cu răpirea copilului, ascunderea lui, găsirea, antrenarea familiei colaterale în găsirea unei soluţii. Ea vine din partea mamei bărbatului care acţionează radical. Un început numai zâmbete, un sfârşit implacabil şi, între ele, tensiune, fiori ascunşi dincolo de gesturile cotidiene. La bursa pariurilor mai îndrăzneţe, filmul lui Saverio Costanzo era destinat unui premiu al juriului, eventual unuia pentru regie. Într-un registru mai realist, Alba Rohrwacher era câştigătoarea sigură. Cum laurii au mers şi către partenerul ei, juriul a împăcat, oarecum, şi capra, şi varza. Se poate spune, nu-i aşa, că un film italian a dobândit două premii. De altfel, preşedintele, compozitorul Alexandre Desplat, vizibil enervat, s-a adresat nemulţumiţilor ziarişti italieni, „Nu vă ajung două premii din opt?“. După cum, tot atât de bine, se poate spune şi că cinematograful american a fost onorat. Şi se ştie cât de mult ţin marile festivaluri la prezenţa acestuia din urmă, cât de mult se zbate Mostra să facă în necaz celor de la Toronto. Degeaba susţine directorul Alberto Barbera că lupta dintre festivaluri este absurdă. La urma urmei, fără ea, competiţiile şi-ar pierde din farmec iar comentatorii din porţia de subiecte.

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper