Şi dacă le reuşea scoţienilor mişcarea?

Un articol de George Apostoiu

Independentismul este noul virus care îmbolnăveşte Europa. De la această constatare pornesc mai toate analizele din presa internaţională ocazionate de referendumul din 18 septembrie prin care guvernul de la Edinburgh a încercat să smulgă independenţa Scoţiei. Eşecul a venit ca o izbăvire, dar acordul dat de Londra pentru organizarea referendumului este socotit o mare eroare. Virusul, chiar şi cel politic, contaminează. Ştiam de frigurile care îi scutură de mult pe basci şi cataloni în Spania, pe flamanzi în Belgia, pe bretoni şi corsicani în Franţa, pe „nordişti“ în Italia. Dar am aflat cu surpriză că în Germania a fost creat un partid al independenţei Bavariei! Europa, încotro?
Un eşec aşteptat cu sufletul la gură
Premierul scoţian Alex Salmond, cel care a condus campania pentru independenţa Scoţiei, şi-a dat demisia imediat ce a cunoscut rezultatul referendumului. Şi-a acceptat înfrângerea demn, civilizat, fără să suspecteze scrutinul de fraude electorale. „Scoţia a decis deocamdată să nu devină un stat independent. Accept verdictul popular şi chem întreaga Scoţie să respecte verdictul democratic“, a declarat Salmond. O oră mai târziu, premierul David Cameron a salutat de la Londra votul care „permite să păstrăm unită ţara noastră în care trăiesc patru naţiuni… (Rezultatul) a fost stabilit pentru o generaţie, poate pentru totdeauna, astfel încât să nu mai existe dispute, să nu se mai ajungă la noi încercări“.
Vinovaţii pentru amploarea mişcării independentiste din Scoţia se află în Marea Britanie. Londra a acordat destule drepturi scoţienilor, dar a ignorat multă vreme particularităţile unui popor mai sărac decât fraţii englezi. Un puternic sentiment de grup, de colectivitate a accentuat la scoţieni nevoia unei solidarităţi protectoare. S-a adăugat dezamăgirea produsă în ultimele decenii de guvernările de dreapta, fie de la Edinburgh, fie de la Londra. Scoţia a avut o anumită autonomie (educaţie, sănătate, administraţie) iar din 1998, la Edinburgh, funcţionează un Parlament. Cu toate acestea, tentaţia separării de Regatul Unit a rămas importantă. Scoţienii au socotit că dreptul la diferenţă nu le este respectat pe deplin. Motive de frustrare s-au ivit. Madame Thatcher avea un dispreţ suveran pentru ideea de comunitate, de societate: „Societatea? Aşa ceva nu există“. Profesorul scoţian Michael Keating de la Universitatea din Aberdeen traduce astfel vorbele „doamnei de fier“ care a condus Regatul Unit din 1979 până în 1990: „Aspiraţiile noastre la autonomie sunt rezultatul a patruzeci de ani de divergenţe între Scoţia social-democrată, profund ataşată statului-providenţial, şi o putere britanică din ce în ce mai fascinată de neoliberalism“.
Se spune că soarta referendumului a fost hotărâtă nu de cei care voiau independenţa, nici de cei care se opuneau, ci de cei care nu ştiau dacă merită să meargă la vot. Tendinţa multora era să voteze ruptura. „Într-o ţară unde apartenenţa la comunitate este atât de puternică, cum să ne simţim reprezentaţi de guvernul şi parlamentul de la Londra care nu cred decât în individ?, se întreba unul dintre indecişi“. Până la urne mulţi s-au răzgândit şi unioniştii au obţinută 55,3%.
Raţiunile referendumului
Ce câştigaţi cu independenţa, a fost laitmotivul întrebărilor unioniştilor. Guvernarea proprie şi dreptul de a exploata petrolul în Marea Nordului au fost răspunsurile separatiştilor. Nimeni nu calcula ce costuri presupune o guvernare proprie şi nici cât de mari sunt rezervele de petrol. În afară de nehotărâţi, o lovitură neaşteptată fost dată de anunţul Băncii Scoţiei că va fi obligată, din raţiuni de tradiţie şi de afaceri, să se stabilească la Londra. Mulţi investitori au dat şi ei de înţeles că se vor orienta spre alte zări. Perspectiva cea mai neagră ar fi deschis-o pierderea automată de către o Scoţie independentă a calităţii de membră a NATO şi Uniunii Europene. Argumentul: integrarea şi aderarea s-au făcut în numele Regatului Unit, nu al părţilor componente ale acestuia. Să mai spunem, fie şi în treacăt, ca o ciudăţenie a campaniei de dobândire a independenţei, absenţa totală a gălăgiei „verzilor“ scoţieni care pretindeau, înainte de vot, să se renunţe la găzduirea submarinelor nucleare ale Regatului Unit în apele Scoţiei.
Pe un alt plan, o Scoţie independentă ar fi dat o lovitură de graţie Uniunii Europene. Precedentul ar fi alimentat euroscepticismul nu numai în Marea Britanie, ci şi în Franţa, aflată în faţa unor alegeri care ar putea să aducă în prim plan Frontul Naţional al înverşunatei doamne antieuropene Marine Le Pen. Consecinţele desprinderii Scoţiei au fost evaluate mai atent din această perspectivă şi cancelariile europene au fost interesate să-i vină în ajutor Londrei. Pentru ca referendumul să eşueze au fost mobilizate forţe importante. Bătălia lăsa impresia unei disperări, încât am avut momente în care mi-am dorit ca Scoţia să se desprindă pentru a le demonstra conducătorilor de azi ai Europei unite că nu sunt la înălţimea istoriei. Prea mult timp şi-au pierdut cu reforme de faţadă reducând proiectul european la forţa banului pe piaţa liberă. Sau recurgând la reforme marginale, cum ar fi preocuparea obsedantă pentru regionalizare sau pentru protecţia minorităţilor de tot felul. Conceptul de regionalizare şi dedicarea obsesivă problemelor ridicate de minorităţi au alimentat fierberea independentistă. Cine ameninţă astăzi existenţa minorităţilor în Europa secolului XXI? Cine are interes pentru fragmentarea statelor în regiuni? Ambele direcţii, urmărite la Bruxelles şi la Strasbourg cu devotament suspect, oferă hrană mişcărilor secesioniste. Edificiul european a fost construit greu, în timp, în jurul conceptului de „stat-naţional“, iar fărâmiţarea statelor suverane ar conduce la ruptura echilibrului pe continent, realizat prin tratatele de pace şi acorduri politice.  Îngrijorările instituţiilor comunitare europene pentru soarta referendumului prin care s-a dorit desprinderea Scoţiei de Regatul Unit au depăşit ridicolul. Ani de zile funcţionarii de la Consiliul Europei, Comisia Europeană şi o bună parte dintre deputaţii din Parlamentul European au întreţinut fermenţii separatismului prin fantezii politico-juridice despre regionalizare, drepturile minorităţilor sau protecţia limbilor ameninţate de cine ştie ce opresiune a majoritarilor. Amatorii de improvizaţii asistau, chiar participau, la jocul de puzzle al celor care căutau locurile potrivite pentru a aşeza state noi pe harta Europei: Padania, Catalonia, Ţara Bascilor, Flandra, Scoţia, Corsica şi o Ungarie cât mai mare. Ei nu au luat niciodată în calcul riscurile de a face Europa neguvernabilă chiar înainte de a-i consolida unitatea. Frământările provocate de echilibrul menţinut până în ultima clipă în opţiunile scoţienilor au determinat un jurist spaniol să afirme: adevăratul perdant al referendumului din Scoţia este Europa.
Responsabilitatea istorică
Îngrijorările Londrei, Parisului, Berlinului pentru ceea ce s-ar întâmpla în cazul dezmembrării Regatului Unit au fost pe măsura responsabilităţii lor faţă de soarta bătrânului continent. Întrebarea care se pune este dacă Londra a neglijat sau a evaluat greşit forţa mişcării separatiste din propria ogradă. Când corsicanii au dat semne violente de nesupunere la ordinele Parisului, fostul preşedinte Sarkozy s-a deplasat urgent în insulă. Spania şi Italia, care se luptă cu febra secesionismului de decenii, au adoptat Constituţii protectoare pentru a rezista mişcărilor separatiste. Când a fost cazul, au recurs la Constituţie fără să întrebe Bruxellesul sau Strasbourgul, fără să consulte Comisia de la Veneţia ce este statul de drept. Au aplicat dreptul statului. Îmi aduc aminte că, în 1996, partidul extremist italian Lega Nord păstorit de Umberto Bossi a anunţat că va scoate militanţii să facă lanţ de-a lungul râului Padova pentru a arăta guvernaţilor de la Roma unde vor trasa frontiera statului Padania. Cu o seară înainte de demonstraţie, preşedintele Italiei Oscar Luigi Scalfaro a apărut la televiziune şi a ţinut un discurs de numai trei minute în care a spus: amintesc manifestanţilor că Italia este stat unitar şi că, din această clipă, ca garant al Constituţiei, voi aplica legea. Secesioniştii lui Bossi s-au împrăştiat cât au putut mai repede.
O întrebare: de câte ori a scos preşedintele României Constituţia în faţa maghiarilor care şi-au făcut un obicei din a flutura anual proiecte de autonomie, din a invita guvernanţii de la Budapesta să le conducă paradele la 15 martie şi din a organiza tabere de instrucţie iredentistă, la Tuşnad parcă, de la care nu lipseşte niciodată premierul Ungariei?
Referendumul din Scoţia, în felul lui, va zgudui din temelii guvernanţii Europei. Sperăm să-i facă mai responsabili în faţa popoarelor pe care le păstoresc şi a istoriei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper