Regele era bufonul. Personajele lui Corneliu Baba sau eliberarea prin captivitatea în lumi divergente

Un articol de Nicu Ilie

Alt top decât cifra de vânzări este riscant şi nepracticabil în artă, îndeosebi în cea contemporană, care a parcurs doar părticele din tunelurile uitării, iar judecăţile de gust sunt doar în parte decantate de judecăţile de valoare. Corneliu Baba a fost împins, treptat, în ultimii ani, licitaţie după licitaţie, pe primele locuri în topurile de vânzări ale artiştilor de după al Doilea Război Mondial, apoi pe primele locuri ale marilor maeştri.
Cu o operă imensă, cu o forţă picturală teribilă, cu o viaţă întinsă pe aproape un secol, Corneliu Baba este pictorul care îşi poate găsi locul în aproape orice licitaţie tematică, fie că vorbim despe „avangardă şi expresionism“, „mari maeştri“ sau „artişti contemporani“. L-a avut profesor pe Tonitza, i-a avut discipoli pe  Ştefan Câlţia şi Sorin Ilfoveanu. A avut prima expoziţie în 1934; ultima expoziţie, în 1997. A fost profesor la Arte Frumoase începând cu 1958. Tablourile sale se află în colecţia tuturor muzeelor din ţară. O cantitate impresionantă de picturi, studii şi desene se află încă în colecţii private. Este imposibil, în orice moment, să nu poţi găsi la vânzare – în galerii de artă sau în cataloagele licitaţiilor – minimum câteva lucrări de Baba. Numai în licitaţiile de artă se vând anual 50 de piese, cu cifre de afaceri, în ultimii ani, de 300.000 de euro. Oricât de mari, asemenea cifre sunt în creştere. Prima parte din acest an a consemnat deja achiziţionarea a 40 de loturi Baba, cu un total de 206.000 de euro, ceea ce, deocamdată, în topul acestui an, îl poziţionează pe locul doi, după Nicolae Tonitza, dar peste Nicolae Grigorescu. Ar fi un salt important, dacă acest clasament s-ar menţine şi-n decembrie: Corneliu Baba a prins anual top 10 artişti români, dar n-a prins niciodată podiumul.
Cutremurele de zi cu zi
E o plăcere şi o frustrare să scrii despre opera lui Baba. E valoroasă şi uriaşă, dar e inepuizabilă. Orice abordare lasă pe dinafară unele lucruri esenţiale. Asemenea trăiri ambivalente trebuie să fi simţit oricine s-a apropiat de opera lui. Comuniştii au avut impresia că îl pot valorifica. L-au promovat, cât de cât. Au avut impresia că îl pot aservi proletcultismului. Baba a colaborat, dar a elaborat un stil propriu. A preluat temele proletcultiste, cu ţărani obidiţi şi muncitori nevrotici, dar le-a dat linii din Sion şi Iser, contraste din Munch şi Tonitza, tonuri din Schiele şi Francis Bacon, umbre din Goya şi Rembrandt. A trecut prin proletcultism ca printr-o peliculă mult prea subţire – aşa cum şi era – şi a pictat, în cele din urmă, ţipete de groază, regi nebuni şi arlechini deziluzionaţi. Ciclul „Spaime“, început după cutremurul din 1977, cu grupuri compacte de oameni cu chipuri împietrite de durere sau pe feţele cărora curge o oroare lichidă, a fost citit în anii ’80 ca o reacţie la un totalitarism acum evident în monstruozitatea sa, care consuma ultimele resurse de umanitate. Ciclul „Regele nebun“, pretins autoportretizant, cu un personaj paranoid, îmbrăcat în purpurã, poate fi văzut şi ca un denunţ al lui Ceauşescu, prin disperatele sale încercări de a umple cadrul, prin contrastul dintre privirea abulică, dezorientată, şi gesturile ferme, energice, chiar dacă lipsite de scop.
Tablourile lui Corneliu Baba, multe dintre ele, sunt pline de ştersături. El însuşi mărturisea că ştergea şi refăcea zilnic capetele unor personaje, până la paroxism. Masa imensă de corecturi e ascunsă sub straturi groase de amorsă şi vopsea nouă. La unele picturi, însă, un spate, un umăr sau un obraz ies, abia fardate, de sub fumuriul fundalului. Nici vândute, nici puse pe perete, pânzele lui Baba nu îşi capătă liniştea, permanent atrase de lumi măreţe şi inumane, care le seduc şi le ţin captive – într-o masă de culoare, într-un contrast, într-o expresie, într-un ţipăt sau într-o durere calmă.

Untitled-4

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper