Receptorul convulsiv

Un articol de GRIGORE SMEU

Încă din antichitatea aristotelică opiniile despre artă, oricât de timide, de sumare, au mizat pe „misterele“ funcţionale a două concepte estetice: creatorul operei, adică artistul, şi contemplatorul acesteia. Este dificil de stabilit cu maximă rigoare care dintre cele două concepte a sărit primul în scenă şi s-a remarcat, auzindu-i-se vocea de la distanţă.
Treptat, cam de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea încoace, apele au început să se mai limpezească, dar s-au şi complicat foarte mult. Pe de o parte, lansarea de către germanul Alexander Baumgarten a Aestheticii, ca disciplină teoretică sistematică, pe de alta, închegarea treptată a unor metodologii literar-artistice (predominând cele literare), cu ample şi sofisticate argumentări de către fenomenologie, structuralism, semiotică, tematism, textualism etc., în cursul secolului al XX-lea, toate la un loc, cu abordări variate, din diverse unghiuri, au lansat teoretizări sistematice, unele cu răsunet, despre virtuţile creatoare ale artistului şi despre complicata spiritualitate a contemplatorului operei de artă. Cât şi despre relaţiile, despre „înfrăţirea“ dintre artist şi contemplator, dar şi despre specificitatea distanţării lor.
Multă vreme, celui ce vine în contact cu opera de artă i s-a zis contemplator şi spectator. În legătură cu aceste două concepte, estetica clasică – mai ales cea germană – cât şi unele teorii literar-artistice au elaborat un spectaculos edificiu spiritual despre emoţia estetică şi emoţia artistică.
Câtă vreme contemplatorului operei de artă i s-a spus astfel, el a fost înţeles mai ales ca un privitor pasiv, ca la panoramă, a unei opere create de un „Dumnezeu“: Artistul, cu misterele lui insondabile. Cu mici diferenţe de la o concepţie la alta, emoţia artistică a contemplatorului, oricât de dotată şi generoasă, nu prea reuşeşte să sară peste gardul unei grădini înmiresmate, plină de flori. Dar cu un grad ridicat de pasivitate, în sensul că cel ce amiroase şi contemplă aceste flori, este doar un spectator admirator, ce se uită „trăsnit“ în gura artistului.
Apoi, treptat, lucrurile s-au complicat, şi chiar dacă conceptele contemplator şi spectator n-au dispărut cu totul, ele s-au retras, tacit, spre câte un colţ, ca cenuşăresele. În locul acestor concepte a intrat în scenă, cu mare pompă teoretică – până astăzi – un altul, deosebit de fecund şi niţel arogant: Receptorul… Cu majusculă, că aşa se tot prezintă el.
Deosebirea dintre contemplator şi receptor este esenţială. Dacă primul a fost, teoreticeşte vorbind, înţeles şi promovat mai cu seamă ca un admirator pasiv al operei, aşa, un fel de „mură-n gură“, receptorul, concept nespus de ambiţios, profund modern, s-a lepădat de pasivitatea tradiţională şi – câteodată gălăgios şi arogant – a început să pretindă că şi el e creator. Poate că răsunătoarea teorie a conotaţiei artistice nu s-ar fi născut şi nu ar fi devenit atât de funcţională în ansamblul metodologiilor estetice şi literar-artistice din secolul al XX-lea dacă ea n-ar fi avut drept impuls fundamental ideea creativităţii receptorului.
Receptorul este un contemplator căruia i-au crescut acţiunile. Dar şi orgoliul… Cam prea mult, împăunându-se cu ceva, ce nu poate avea… Adică?… Mai toate teoriile din secolul XX – şi cele dinspre estetică, şi cele de istorie şi critică literar-artistică – ce ridică în slăvi virtuţile receptorului au tins să aşeze calităţile de creator ale acestuia în contact cu opera de artă, cam pe aceeaşi linie, cam în aceeaşi „oală“, cu misterioasele puteri creatoare ale artistului însuşi. Cu fel şi fel de argumentări, care de care mai sofisticate şi mai pretenţioase, infatuatul receptor modern a fost înzestrat, până la refuz, cu disponibilităţi – zise – „creatoare“. Ignorându-se, în chip surprinzător, în procesul amplelor virtualizări conotative, un adevăr, deopotrivă elementar şi fundamental. Şi anume: opera de artă nu poate avea decât un singur demiurg, un singur „Dumnezeu“ atotputernic: Artistul. Receptorul este un „creator“ de plan secund, ba chiar secundar. Receptorul îşi exercită „creativitatea“ pe o operă gata făcută, răsărită din retortele imaginaţiei şi ale fanteziei, Altcuiva. Din păcate, receptorul, prea plin de sine, iese la podişcă şi dând „glorios“ din mâini şi din gură uită – probabil, fără să vrea – că după război mulţi viteji s-arată.
Din cauza acestui exces de încredere în virtualităţile „creatoare“ ale receptorului, uneori – în zilele noastre – critici şi istorici literari de prestigiu, în calitatea lor de receptori de artă, bat, câteodată, câmpii, neglijând ori sancţionând opere de mare valoare. Tocmai pentru că se dau prea mari cu gusturile lor „creatoare“, conotative, până în zarea fără limite.
Neîndoios, un receptor cultivat, cu gust ales, penetrant, potenţează valoarea operei de artă şi deschide, generos, uşile ei. Dar nu într-atât încât să-i intre în cap că se poate trage de şireturi cu Artistul-Demiurg. S-a mers până acolo încât – cum se ştie – s-a acreditat de către unele variante ale textualismului, mai ales în Franţa, ideea că o operă literară se poate naşte şi scrie fără autor. Din fericire, astfel de opinii năstruşnice au intrat repede în neant.

*

Şi ce-i cu receptorul convulsiv? Ce ne îndreptăţeşte să aducem în scenă atare determinare?
Înainte de orice altceva aş spune că receptorul convulsiv reprezintă o deformare în exces, un soi de senzoriomanie a iniţiativelor „creatoare“ ale receptorului. Într-un eseu anterior, intitulat Dialogurile lui Platon şi dilemele identităţii frumosului (Cultura, 24.VII.2014), îl citam la un moment dat pe esteticianul italian contemporan Mario Perniola, care propune – pentru zilele pe care le trăim – conceptul de „frumos convulsiv“. Comentând această sintagmă, arătam că ea este sugestivă în sensul că reflectă o anume orientare a atitudinilor estetice ieşite din ţâţâni, ce spulberă echilibrul spiritual. Mi s-a părut totodată surprinzător că un estetician profesionist de talia lui Perniola chiar susţine şi promovează entuziast atare concept ultragălăgios.
Raportată la arta zilelor noastre, sintagma conceptuală avansată de Mario Perniola, face – cred – posibilă perceperea unei alte ipostaze de natură estetică, extrem de gălăgioasă, chiar agresivă, cea a receptorului convulsiv.
Spre a mă face cât mai bine înţeles, voi relata o păţanie pe pielea proprie. În primăvara lui 2014 cineva m-a invitat la un spectacol muzical în aer liber. Undeva, în Capitală, într-un imens spaţiu liber, Taraful din Clejani, dominat – profund armonios – de viori, susţinea un spectacol folcloric de muzică tradiţională.
Ce căuta un bătrân ca mine la un atare spectacol în aer liber, unde se înghesuie de obicei tineretul? Simplu… Ca estetician de meserie am susţinut prin cărţile mele, ori de câte ori am avut prilejul, identitatea folclorului muzical românesc, pentru originalitatea armoniilor sale. Şi m-am dus şi eu să văd „la faţă“ şi să ascult pe viu Taraful din Clejani, pe care-l admirasem numai din înregistrări… Veniseră acolo, în acel amurg primăvăratec, să-i asculte pe vestiţii şi emancipaţii „lăutari“ câteva mii de oameni, de toate vârstele, nu numai tineri. Eram uimit şi încântat că potop de lume, de la copii până la moşnegi ca mine, încă iubesc cu ardoare identitatea folclorului muzical românesc… Numai că, în clipa în care echipa şi-a luat avânt, începând concertul, uriaşa mulţime a ascultătorilor s-a dezlănţuit într-un urlet apocaliptic, ca în spaimele unui bombardament… Cu mâinile ridicate către cerul, ce începuse să se întunece… Mii de mâini spasmodice, ca într-o rugăciune înfricoşată, şi răcnind din guri căscate şi strâmbate, ca în picturile lui Bosch… Se deslănţuise iadul pe pământ… Receptorul convulsiv intrase, „grandios“, în acţiune…
Nu-mi venea să cred… M-am furişat printre convulsiile acelea cât mai în faţă, să pot asculta, fie şi parţial, armoniile viorilor acelor lăutari de rang… Degeaba, însă.
Probabil, mi se va răspunde: „aşa-i, astăzi, să te obişnuieşti, nene!“… Da?… Păi, atunci, ne putem, cumva, aştepta ca, nu peste mult timp, la auzul Sonatei lunii a lui Beethoven, hoarda dezlănţuită să destrame zidurile sălii de concert?… Desigur, Taraful din Clejani nu face posibilă vreo comparaţie, din nici un punct de vedere, cu o capodoperă a muzicii clasice. Însă, armoniile muzicii folclorice – dacă sunt autentice – îşi au şi ele clasicitatea lor, în contact cu care nu te poţi dezlănţui haotic, parcă ţi-ar fi sărit ursul în spinare. Una e să se aplaude – oricât de insistent – în chip clasic, civilizat, la finalul unei piese, al unui concert, şi cu totul alta să se zbiere asurzitor, bâţâind convulsiv din mâini, din picioare şi din alte părţi ale corpului, pe întreg parcursul executării unei piese muzicale, generându-se nu o emoţie artistică, ci un bruiaj dezordonat, aberant şi primitiv. La asemenea spectacole cu receptori spasmodici, convulsivi, ai senzaţia că te afli într-o arenă sălbatică unde se luptă gladiatori sortiţi pieirii.
Ce se întâmplă, deci?
În contextul în care receptorului „globalizant“ al artei din zilele noastre i-a intrat în cap că el poate orice în contact cu arta, că trebuie să poată orice, şi pe fondul unei despiritualizări masive a culturii către o senzoriomanie devastatoare, convulsiile contactelor cu exprimările artei şi-au luat avânt. Ele sunt „la ordinea zilei“ mai cu seamă în muzica vedetistă, manelizantă, „ŕ la Jackson“. Michael Jackson a fost, neîndoielnic, un geniu, însă mi se pare – riscând să-i supăr pe admiratorii săi – că a fost genial nu atât în muzică, cât în armoniile dansului, prea des scărpinându-se, insinuând, undeva – nu-i aşa ? – sexy şi înnebunind, pe această cale, tineretul receptor.
În umbră pândeşte o întrebare căreia nu i se poate întoarce spatele: toată povestea asta cu intervenţia „creatoare“ a receptorului e cumva un soi de „teoria chibritului“? Pentru că cei care – în problemă – au ieşit şi continuă să iasă la înaintare, nu sunt receptorii înşişi, ci alţii le pun în spinare virtuţi „creatoare“. Adică nişte teoreticieni specializaţi: esteticieni, critici, istorici ai literaturii şi artei şi alte câteva categorii de teoreticieni. La anumite tipuri de spectacole muzicale din zilele noastre, la care participă mii de oameni de toate vârstele şi de toată mâna, manifestarea ca o hoardă dezlănţuită pe întreg parcursul spectacolului, de vibrează geamurile ca la cutremur, fireşte că atare convulsii nu sunt o consecinţă nemijlocită şi conştientă a ideii despre virtuţile „creatoare“ ale receptorului care să fie trăită chiar de către receptorii înşişi. Mulţi, ba chiar foarte mulţi dintre acei receptori nici n-au auzit vreodată de atare idee… Şi atunci?… Chestiunea se impune să fie subsumată, nuanţat unei atmosfere senzoriomane a vremii, una deformată cultural, din perspectiva căreia receptorilor artei li s-a inculcat, tacit, convingerea că li se poate permite orice, că sunt şi ei oleacă „demiurgi“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper