Război şi pace, bine şi rău

Un articol de Rodica Grigore

Javier Cercas, Viteza luminii, traducere şi note de Ileana Scipione, Bucureşti, Editura Leda, 2012

 
Moto: „Poate că omul e răspunzător nu numai pentru ceea ce face,
ci şi pentru ceea ce vede,
sau citeşte, sau ascultă”.
(Javier Cercas )

A înţelege şi a justifica sunt două acţiuni complet diferite, pare a afirma Javier Cercas în subtextul fiecăruia dintre romanele sale. Iar dacă, de pildă, în Soldaţii de la Salamina (2001), carte care l-a impus rapid nu numai în spaţiul cultural spaniol, ci pretutindeni unde textul acesta a fost tradus, scriitorul evalua consecinţele răului asupra lui Rafael Sánchez Mazas, o fiinţă ce privea mereu spre trecut, în Viteza luminii (2005), Cercas are în vedere posibila relaţie cu viitorul a indivizilor marcaţi de fapte pe care le-au săvârşit la un moment dat şi într-un anumit context.
Despre războaie, altfel
Considerat în Spania, înainte de publicarea Soldaţilor de la Salamina, mai degrabă un specialist în literatura contemporană menit a-şi dedicat existenţa cursurilor universitare, Javier Cercas (născut în 1962) devine, aproape peste noapte, după uriaşul succes de care se bucură romanul său apărut în anul 2001, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai noului val de prozatori spanioli. De aici, poate, şi influenţa pe care metoda şi structura narativă folosite în Soldaţii de la Salamina le-au exercitat chiar şi asupra (mai ales asupra!) creaţiilor ulterioare ale lui Cercas. Iar acest lucru se vede, poate, mai bine decât oriunde în Viteza luminii. Căci, aici, la fel ca în romanul anterior, avem de-a face cu un personaj central care îşi caută – finalmente îşi şi găseşte – vocaţia de scriitor, cu prezentarea nuanţată a dificilului proces de creaţie literară şi cu evocarea unui război. Iar dacă în Soldaţii de la Salamina războiul descris era marea obsesie a Spaniei, şi anume Războiul Civil, aici conflagraţia e alta: Războiul din Vietnam. Numai că, dacă în primul caz evocarea unor fapte de-a dreptul inimaginabile era tocmai elementul care determina actul de pietate salvatoare (miracolul iertării de care are parte Sánchez Mazas, falangistul salvat de soldatul care refuză să-l ucidă), în Viteza luminii războiul transformă orice posibil erou într-un personaj dezumanizat, a cărui salvare personală rămâne problematică.
Căci Rodney Falk, profesor într-o universitate americană, fost combatant în Vietnam, pare a nu reuşi să-şi regăsească, după întoarcerea acasă, punctele cardinale şi, încă şi mai grav, a nu mai putea să se recunoască pe sine. Iar evoluţia sinuoasă a acestuia reprezintă pretextul de care Javier Cercas avea nevoie pentru a construi un discurs narativ cu adevărat impresionant în aparenta sa simplitate, şi pentru a aduce în discuţie, dar de astă dată altfel, nu doar războaiele epocii contemporane, ci mai cu seamă efectele pe care acestea le au asupra tuturor celor care le poartă; fie din convingere, fie din incapacitatea / neştiinţa de a li se opune.
La prima vedere, romanul pare a fi un soi de istorisire a vieţii suficient de plictisitoare pe care o duce dincolo de Ocean protagonistul, tânăr intelectual catalan ajuns în Statele Unite ale Americii, la Urbana, ca lector de limba spaniolă, ocupaţie care îi oferă, într-un moment de răspântie al vieţii sale, un veritabil colac de salvare atât din punct de vedere material, cât şi spiritual. Inspirat, cel puţin în parte de propriile experienţe trăite în lumea universitară americană, Cercas dă senzaţia, cel puţin în primele pagini, că va scrie o versiune hispanizată a atât de cunoscutelor „campus novel” (romanele provenite din spaţiul anglo-saxon şi axate pe descrierea aventurilor mai mult sau mai puţin imaginare pe care personajele le trăiesc în campusurile marilor universităţi). Însă, aproape pe nesimţite, din câteva aluzii şi pasagere sugestii, dincolo de aparenţa aceasta, cititorul intuieşte că Viteza luminii înseamnă ceva mai mult; mult mai mult. Căci unul dintre colegii de care tânărul catalan se apropie într-un mod de-a dreptul inexplicabil este Rodney Falk – care, în afara atitudinilor stranii şi a reacţiilor pe care mai nimeni nu le poate înţelege, găseşte pentru tânărul romancier fără operă venit din Spania în SUA ca pe un nou tărâm al făgăduinţei, răbdarea care, faţă de ceilalţi, pare a-i lipsi. Numai că Rodney, aşa cum se va vedea pe parcursul cărţii, nu doar că participase la Războiul din Vietnam, ci ajunsese să comită, acolo, fapte abominabile.
Diferenţa faţă de situaţiile din Soldaţii de la Salamina e clară. Căci, dacă acolo, chiar şi în cele mai disperate momente, personajele găseau resurse de generozitate şi de compasiune, Viteza luminii e un adevărat studiu al răului şi al urmărilor pe care situarea fiinţei umane în rău le are – chiar şi după ani de zile. Javier Cercas duce până la capăt temerarul demers de a demonstra cum persoane la prima vedere bune şi înţelegătoare, asemenea naratorului şi, implicit, asemenea fiecărui cititor, sunt în stare să se transforme, uneori, în adevăraţi monştri. La velocidad de la luz devine, deci, veritabilă coborâre în infernul din inima întunericului care ameninţă să cuprindă, în unele momente, întreaga umanitate. Un rău şi un întuneric de care nici măcar naratorul – el, cu atât mai puţin! – se poate salva. Nu întâmplător, epigraful romanului e reprezentat de câteva versuri ale lui Ingeborg Bachmann: „Răul, nu greşelile, dăinuie,/ doar tăietura făcută de rău, doar ea nu trece,/ se deschide noaptea, în fiece noapte”. Mesajul cărţii lui Cercas tulbură prin simplitatea voită a situaţiilor cu care cititorul este confruntat: Rodney ar putea fi prietenul oricăruia dintre noi, devenind, din punct de vedere simbolic, şi un dublu al naratorului, dar şi, în egală măsură, acel „duşman necunoscut” pe care fiecare om îl poartă în sine.
Un roman moral
Alegând să se apropie, pornind de la estetic, de domeniul eticului, Javier Cercas se situează în descendenţa unor scriitori precum Joseph Conrad sau Henry James. Căci, fără îndoială, nu se scriu romane pentru a înţelege ceva, ci, aşa cum afirma James, tocmai pentru că există ceva care nu poate fi înţeles cu uşurinţă. Convins la rândul său de acest adevăr, Cercas consideră implicit că demersul însuşi al scrisului şi aventura ca atare a scriiturii reprezintă modalităţi de descifrare a numeroaselor necunoscute cu care fiinţa umană se confruntă în fiecare zi. Mai mult decât atât, autorul nu vrea să justifice ceva şi cu atât mai puţin să explice, ci să înţeleagă. Nu de ce şi în ce context a ajuns Rodney să fie un criminal de război, ci cum funcţionează însăşi natura umană. De aici şi eşecurile naratorului care reia parcă, după ani de zile, eşecurile – fie ele şi de altă natură – ale lui Rodney Falk. Amândoi vor căuta salvarea şi eventuala purificare prin durere, numai că vor fi siliţi să constate, fiecare în felul său şi fiecare pentru sine, că uneori ispăşirea nu este posibilă într-un univers al violenţei, al eternei cruzimi şi al unei imense singurătăţi. Poate doar literatura să reprezinte drumul care ar putea duce la lumină, rolul artei şi al artistului fiind alte preocupări constante pe care le regăsim în opera lui Javier Cercas, dar care acum primesc o nouă consistenţă.
Nu o dată, Cercas a citat cuvintele profesorului Jorge Wagensberg, fizician de renume, care spunea că ghicirea viitorului este una dintre cele mai vechi ocupaţii ale oamenilor, tot ea fiind o metaforă pe care o putem folosi pentru a defini, măcar într-o oarecare măsură, chiar orientări din fizica contemporană, unele dintre ele ducând până la teoria relativităţii elaborată de Albert Einstein… De aici provine şi sugestia titlului romanului de faţă, căci „viteza luminii” ar trebui să-i poată face pe oameni să întrevadă, cel puţin parţial, consecinţele pe care faptele lor le pot avea în viitor. Tulburător e faptul că în romanul acesta momentele esenţiale ce marchează existenţa umană ţin de experienţa răului şi de un adevărat domeniu malefic pe care individul pare a nu-l mai putea controla. Însă, fără a deveni vreo clipă patetic sau didactic, Javier Cercas ştie cum să aducă, fie şi la final, speranţa – în puterea creaţiei literare de a ajuta fiinţa umană să-şi exorcizeze demonii, de a da piept cu realitatea şi, eventual, de a întrevedea şansa viitoare de menţinere a credinţei în existenţa binelui în lume.
Cartea, însă, vorbeşte apăsat despre singurătate, iar Cercas desfăşoară, altfel decât Paul Auster şi a sa The Invention of Solitude, de pildă (text citat şi citit de naratorul din Viteza luminii), un adevărat studiu asupra solitudinii şi asupra incapacităţii omului de a mai comunica. Nici măcar prietenia necondiţionată nu poate anula vinovăţiile. Şi nici nu poate contrabalansa pierderile. Sigur, orice scriitor trebuie să scrie mereu despre celălalt pentru a putea fi credibil, după cum repetă Javier Cercas, numai că, în anumite circumstanţe, celălalt este cel pe care îl poartă în / cu sine. Romanul se transformă, deci, o dată în plus, căci deja devenise evaluare a consecinţelor răului din aparentă istorie a existenţei universitare. Iar spre final e evident că Viteza luminii reprezintă o extraordinară punere în discuţie a etapelor nu o dată dureroase ce duc către adevărata literatură. Scriitura însăşi este, în această carte, un recurs la memoria culturală, căci romanul invocă – şi convoacă – numele tuturor marilor scriitori a căror influenţă Javier Cercas şi-a asumat-o pe deplin: de la Scott Fitzgerald şi Ernest Hemingway la Flaubert ori Balzac, şi de la Paul Auster sau Ingeborg Bachmann la Mercè Rodoreda. Căci toată existenţa aparent plină de succese pe care o va avea la întoarcerea în Spania tânărul narator nu e decât o altă formă a ratării pe care o trăise Rodney după război, iar de acest lucru el va deveni conştient doar atunci când, fatalmente, e prea târziu pentru a mai recupera, când soţia şi fiul său sunt deja morţi, când nu mai ştie ori nu mai poate comunica cu nimeni. Scriitura devine, aşadar, veritabilă aventură morală, iar Javier Cercas se dovedeşte a fi marele maestru al unei inedite lecţii de proză, menite a ne aminti că suntem, fiecare dintre noi, răspunzători pentru ceea ce facem, dar şi pentru ceea ce vedem – ori scriem.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper