Presetări identitare: cine spune, ăla e

Un articol de Stefan Baghiu

Florina Pîrjol, Carte de identităţi. Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989, Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 270 p.

 

Există în discursul critic contemporan câteva concepte care au făcut carieră mai mult prin uzanţă decât prin acoperirea lor reală. Astfel, „mizerabilismul“, „minimalismul“, „cotidianismul“, „autoficţiunea“ etc. sunt termeni indispensabili analizei literare actuale însă, din păcate, prea puţine monografii tematice sau studii despre originea şi împroprietărirea secvenţială a acestora au apărut. Unul din aceştia însă primeşte în 2014 prima exegeză: prin publicarea tezei de doctorat, sub titlul Carte de identităţi, Florina Pîrjol încearcă să deseneze schema conceptului de autoficţiune. Subtitlul Mutaţii ale autobiograficului în proza românească de după 1989 este extrem de important: operând cu conceptele de autoficţional, autobiografic sau memorialistic, Florina Pîrjol propune distincţiile necesare în utilizare şi încearcă radiografierea unor concepte ale căror valenţe au depăşit semnificaţiile concrete, intrând, printr-un oarecare bun-simţ discursiv, în inventarul critic accesibil.
Povestea autoficţiunii
De observat încă de la început faptul că autoarea îşi aşază analiza scrierilor autoficţionale româneşti pe un suport universal şi detaliat: o scanare a literaturii autoreflexive, din antichitate până în zilele noastre. Florina Pîrjol cucereşte cu migală în inventar mai toate punctele centrale ale acestui gen pentru a delimita paradigmele de scriere şi interpretare. Printre rânduri se poate citi încă de la începutul studiului maniera eteroclită: între sociologie literară şi analiză estetică, între studierea impactului social şi hermeneutică literară. Astfel, câteva inventarieri ale momentelor principale în deturnarea discursului subiectiv pregătesc terenul pentru discuţia în spaţiul românesc: „Refuzând să dea drept de existenţă eului personal, vocii individuale şi în afara dialogului său cu Dumnezeu, Evul Mediu a fost mai bogat în biografii şi hagiografii decât în texte cu miză autobiografică. (…) În Renaştere genul autobiografic înfloreşte în spaţiul european, cu precădere în Italia. Una din cele mai faimoase autobiografii renascentiste este aceea a sculptorului Benvenuto Cellini (…) Tot în aceeaşi perioadă merită amintită (…)“. Lucru cu atât mai benefic cu cât argumentul cărţii anunţa o analiză dinamică, dezvrăjită de construct şi clişeu de interpretare, dublată, iată, de spiritul istoricizant: „O veche prejudecată asupra literaturii spune că cel mai simplu lucru pe care-l poate face un scriitor este să scrie despre sine. Cum de a supravieţuit această idee grosolană (în fond), traversând, pe burtă sau în pas de defilare, întreaga istorie, rămâne un mister“.
Pe fast-forward, istoria autobiograficului şi mutaţia către autoficţional devine însă puţin didactică. Lucru de înţeles atâta vreme cât nu există în spaţiul românesc o polemică reală sau alte studii largi asupra conceptului recent. Impresia că asistăm la o derulare complezentă a mutaţiilor culturale tipizate în funcţie de specificul social al perioadei este anulată de caracterul aluvionar al referinţelor şi justificărilor. Astfel că întrebarea legată de necesitatea unei treceri în revistă a fenomenului „auto“ în sine îşi găseşte răspunsul organic: ca şi cum, pentru a scrie o lucrare despre proza românească de după 1989 era nevoie de o introducere în literatura de fond comun. Deşi lucrarea putea începe fără mari compromisuri de la descrierea mutaţiilor contemporane de la Sainte-Beuve, ba mai apropiate şi interesante fiind delimitările spaţiului francez contemporan, în jurul unor teoreticieni ca Genette, Starobinski sau Doubrovsky. Apariţia conceptului de autoficţiune (analizat în carte comparativ) era deja anunţată de câteva delimitări între memorii, jurnal şi autobiografie în era modernă: „Deşi (încă) receptiv la actualitate, Gérard Genette nu dă mare atenţie noului concept vehiculat cu din ce în ce mai multă insistenţă pe scena teoriei literare, tratându-l în aproape toate cazurile când face referire la el expeditiv, fără un interes real. Deşi dă mult mai puţină atenţie subiectului decât Doubrovsky sau Lejeune, şi în cazul lui se poate observa o modificare semnificativă a viziunii de-a lungul timpului, impresia ultimă fiind similară cu a celorlalţi doi. Genette foloseşte pentru prima dată termenul în 1982, denumind cu ajutorul lui amalgamul generic dintr-un text celebru, În căutarea timpului pierdut: (…)“. „Polemicile“ francezilor sunt relevante şi pentru spaţiul românesc: discuţiile din jurul marketingului, din jurul noului concept de public şi orizont de aşteptare, „nevoie de real“ şi literatură serioasă vs. facilă pregătesc în cadrul acestui studiu analiza fenomenului românesc. De aici începe „distracţia“: „Darieussecq subliniază că autoficţiunea nu reprezintă o manevră de marketing, adică un soi de «roman light» prin care se urmăreşte vânzarea frauduloasă a vieţii adevărate, ci o practică «subversivă», «vertiginoasă», care «întoarce cu susul în jos gestul autobiografic»“.
Autoficţiunea ca „nevoie de real“
Ce este, aşadar, autoficţiunea, şi cum a funcţionat ea autohton? După o explicare a istoriei autobiografismului în spaţiul românesc înainte de 1989 şi stabilirea centrilor (cu bune şi rele) – Radu Cosaşu, Livius Ciocârlie, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu etc. –, autoarea încearcă să justifice nevoia de autoficţional şi explozia genului după anii 2000. Aici, pericolul imposibilităţii de „clasificare sau clarificare“ anunţat în prezentarea generică de pe coperta a patra: „a rezultat o Carte de identităţi volatile şi fărâmiţate, precum eul care se deghizează, în era consumului extatic, într-o multitudine de ipostaze, imposibil de clasificat sau de clarificat“. Pentru cine va fi urmărit foiletonistica şi cronica literară a ultimului deceniu, exegeza va părea acum completă: presetările „diacritice“ sunt preluate de alternative analitice, aerul didactic al interpretării şi repetarea verdictelor este dublat de maniera categorică a studiului academic („Roman al proporţiilor exacte – ratate, însă, în ultima parte –, Orbitor orchestrează cu migală o proză vizionară, onirică, cu inserţii fals-realiste, o proză enormă care, ajunsă la suprasaturare, la epuizarea formulei, se autopastişează“, „Primul pas în orientarea lecturii către referenţial şi autobiografic este folosirea persoanei I şi numirea naratorului-martor“).
Deşi studiul arată, cu excepţia notelor macro-literare, ca o colecţie de cronici redimensionate, numitorul comun transpare în analiză. Ajustate pentru a servi demersului teoretic, profilurile autorilor selectaţi (Baetica, Cecilia Ştefănescu, Ioana Bradea, Claudia Golea, Chiva, Bucurenci, Schiop, Alexandru Vakulovski) se conturează în raport cu această teorie premeditată a autoficţiunii. Astfel, judecăţile de valoare şi analiza influenţelor şi a determinărilor sunt redate ca o reţea cu centrul în explozia autoficţională: „Faţă de optzecişti, care făceau uz de livresc, ironie, cofraje estetizante, intertextualitate sau faţă de nouăzecişti, care şi ei rămân bine ancoraţi în perimetrul estetic (deşi literatura lor respiră în permanenţă aerul unei revolte împotriva comunismului fiind construită cumva antifrastic faţă de acesta), milenariştii, deşi diferiţi şi profund individualişti, îşi dezvoltă un profil inconfundabil, reductibil la câteva însuşiri-tip: lipsa de complexe, ludicul exacerbat, limbajul licenţios şi argotic, neglijenţa căutată, abolirea oricăror convenţii, completa dezideologizare, refuzul sistemului, fronda ostentativă dusă până în pânzele albe ale unui «anarhism» literar“. Se vorbeşte mult despre caracterul prezenteist al scriiturii (în măsura în care termenul sugerat de Nicolae Manolescu rămâne valabil pentru douămiişti), ţinta studiului nefiind justificarea unei atitudini sau direcţii, ci, în cazul unor „texte mai fragile şi mai polemice“, înţelegerea impulsului comun. Aici, principalele paradigme sunt racordate teoriilor occidentale: urmărind o discuţie deschisă încă din anii ’80 în Franţa (folosirea pasageră a termenului la Genette, teza studentului său L’autofiction (…), 1989, Vincent Colonna şi disputa între autoficţiune ca autobiografie sau ca ficţiune – prima reclamată de Lecarme, Arnaud Schmitt), Florina Pîrjol impune delimitările: biografie şi ficţiune, gesticulaţie literară şi univers literar interior etc.
La fel, în categoria a priori, poate părea puţin ciudată împărţirea gender pe care o practică autoarea. Însă, fiind vorba de autoficţiune şi despre condiţia eului în proza milenaristă, teoriile converg către o separaţie clară prin tipul de sensibilitate: „O altă temă preferată a autoarelor de autoficţiuni este corpul, şi mai ales relaţia dintre corp şi limbaj (centrală în teoriile despre ecriture feminine, elaborate de Luce Irigaray sau H. Cixous)“. Aici ideile de simulacru, de explozie sexuală, de scriitură vitalistă şi implicată: „Descrişi la unison drept pornografi, mizerabilişti şi autoficţionari nombrilişti, mulţi dintre autorii douămiişti scriu angajat, implicat, despre experienţe individuale într-o lume tot mai obsedată de «datoria» de a avea succes şi mai predispusă la uniformizare“.
Totuşi, greu de înţeles de ce, copleşit de amalgamul autoficţional, nesigur pe concepte poate prea noi pentru a fi utilizate, teoreticianul Florina Pîrjol acuză, în finalul studiului, zădărnicia teoretică intrinsecă: „Din moment ce practica literară demonstrează că autorii şi textele încadrabile în acest gen, din ce în ce mai numeroase, sunt greu de redus la nişte tipare tematice sau stilistice, a face anatomia critică a autoficţiunii se dovedeşte a fi un gest heirupist. Şi inutil“. Evident, o astfel de sugestie pesimistă nu poate decât să ne lase cu impresia unei mici imposturi. O carte promiţătoare prin însăşi ambiţia de a rezolva sau expune un concept nou şi tentant îşi permite selecţia autorilor şi numirea exclusivă a momentelor centrale.
Un subiect atât de sexy ca „autoficţiunea“ se simte astfel confortabil atât în „sociologia literaturii“ cât şi în aerul de recenzie (amestecul didactic şi hermeneutica stilului). O carte care vine să îngroaşe tuşele în stabilirea schimbărilor de paradigmă.
În final, cele mai importante momente ale demersului analitic rămân sublinierile macro-sociale şi reuşitele de observare a mutaţiilor paradigmatice: legătura cu politicul şi secvenţele esenţiale ale tranziţiilor. „Autoficţiunea“, se pare, ajunsă poate la maturitate abia în ultimii doi-trei ani după explozia începutului de mileniu, poate căpăta puterea semantică reală prin lărgirea studiilor contemporane de gen. Conceptul, mai mult decât de cartografiere, are nevoie de o polemică directă, în demararea căreia Carte de identităţi este primul pas.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper