Poveşti, părinţi, copii

Un articol de Rodica Grigore

Eowyn Ivey, Copila de zăpadă, traducere de Veronica D. Niculescu, Iaşi, Editura Polirom, 2012

 

Alaska – teritoriul ultimei frontiere, locul unde cei îndrăzneţi şi norocoşi se pot îmbogăţi (aproape) peste noapte, dar şi lumea îndepărtată unde multe vise pot deveni realitate. Cel puţin aşa se spunea în Statele Unite ale Americii în epoca de glorie a regiunii respective; şi nu numai atunci. Însă, dincolo de toate acestea, Alaska a fost întotdeauna şi un tărâm care nu a încetat să fascineze generaţii întregi de scriitori, de la Jack London la Jon Krakauer, fiecare dintre ei observând anumite caracteristici ale acestui vast spaţiu.
Poveste din Alaska
Tânăra scriitoare americană Eowyn Ivey a crescut în Alaska, deci nu va fi o surpriză că romanul său de debut, Copila de zăpadă (The Snow Child), apărut în 2012 şi nominalizat în anul următor la Premiul Pulitzer, are acţiunea plasată tot în acest ţinut al zăpezilor. Însă, cumva mai presus de subiectul în sine al cărţii, autoarea accentuează încă din primele pagini atmosfera unei lumi specifice, în care totul pare a se desfăşura după alte legi decât cele care guvernează existenţa obişnuită în universul marilor oraşe. Este de-a dreptul uimitoare această excelentă intuiţie a lui Ivey, iar modul în care ea construieşte fiecare episod al acestui text demonstrează nu doar o bună tehnică narativă şi o stăpânire remarcabilă a mecanismelor povestirii, ci şi capacitatea de a da substanţă aerului aparte al unei lumi care, foarte adesea, a fost supusă, chiar şi în literatură (sau poate mai ales în literatură…) unor abordări care n-au făcut decât să sublinieze o superficială culoare locală.
Alegând Alaska drept cadru al romanului său, Eowyn Ivey reuşeşte să evite multe dintre clişeele care ar fi fost de aşteptat din partea unei autoare aflate la început de drum, dar şi să rezolve convingător şi eficient multe dintre problemele pe care subiectul ca atare i le ridică în faţă. Căci punctul de plecare şi deopotrivă sursa de inspiraţie a poveştii pe care o relatează fermecător Ivey sunt reprezentate de o poveste – una rusească. În care protagonista, Snegurocika, se naşte din zăpadă. De altfel, epigraful cărţii este preluat din Little Daughter of the Snow de Arthur Ransome, cunoscutul autor britanic care a repovestit frumos, pentru cititorii de limbă engleză, o serie de basme ruseşti: „Nevastă, hai să mergem în curtea din spate şi să facem o fetiţă de zăpadă; şi poate c-o să prindă viaţă şi o să fie fiica noastră. – Bărbate, a zis bătrâna, nu se ştie ce se poate întâmpla. Hai să mergem în curte şi să facem o fetiţă de zăpadă.“ Iar în romanul lui Eowyn Ivey exact asta se întâmplă – de aici şi titlul cărţii, desigur: o fetiţă se întrupează din zăpadă.
Dacă toate acestea par o invitaţie la lectură în primul rând pentru cei fascinaţi de istorisiri umitoare, magice sau miraculoase, trebuie să spunem, însă, că romanul de faţă nu e nicidecum un simplu basm actualizat, şi cu atât mai puţin o istorioară decorativă pentru adolescenţi. Căci autoarea, pe lângă atmosfera pe care o configurează cu o foarte bună adecvare a mijloacelor stilistice la ritmul naraţiunii, creează şi un context aparte pentru întâmplările care marchează existenţa protagoniştilor săi. Totul începe în anul 1920, în Alaska, nu departe de Râul Wolverine. Aici, Mabel şi Jack, plecaţi de doi ani din Pennsylvania, încearcă să-şi croiască o existenţă mai bună, dar şi una care să-i ajute să uite suferinţa pe care o trăiseră după ce copilul lor se născuse mort. Iar dacă Jack vorbeşte puţin şi nu zâmbeşte niciodată, îmbătrânind înainte de vreme, Mabel a ajuns să simtă de-a dreptul la nivel fizic liniştea care domneşte pretutindeni şi care pare a anula orice încercare de însufleţire a unui tărâm aflat sub cvasieterna stăpânire a iernii, a zăpezii şi a întunericului. Căci aici soarele răsare târziu, doar pentru a sta câteva ore pe cer şi a se retrage apoi grăbit, lăsând totul sub puterea nopţilor lungi, în care Mabel nu mai ştie cum să scape de gândurile care-i devin, nu e de mirare, din ce în ce mai negre: „Îşi imaginase că în liniştea sălbăticiei din Alaska avea să fie un calm asemănător cu al zăpezii care cade noaptea, un aer încărcat de promisiuni, dar lipsit de sunete, însă nu asta a găsit. În schimb, când mătura podeaua de scânduri, firele aspre ale măturii scrâşneau de parcă un chiţcan cu colţi ascuţiţi i-ar fi ronţăit inima.“
Însă, într-o noapte (deloc întâmplător, prima noapte a unei noi ierni, în chiar primele ore ale ninsorii care acoperă totul!), Mabel şi Jack se însufleţesc pe neaşteptate, ies afară şi, ca sub vraja pe care o exercită asupra lor fulgii care cad într-un dans nebun, construiesc ceea ce pare la început un om de zăpadă. Dar căruia, inspirat de acea noapte magică, Jack îi face un chip drăgălaş, de fetiţă ce pare a zâmbi lumii din jur – şi mai ales celor doi. Care se simt parcă din nou copii şi se bucură de acest moment, împodobind fetiţa de zăpadă cu fructe de pădure, muşchi şi licheni, ce o fac să semene din ce în ce mai mult cu o fetiţă adevărată, spre încântarea creatorilor săi. A doua zi dimineaţa însă, vraja pare a se fi destrămat, ceea ce fusese real sub razele lunii şi în strălucirea zăpezii e, sub lumina soarelui, simplă închipuire, fetiţa de zăpadă nu mai este, doar câteva urme abia zărite de paşi mai stau drept mărturie  de-a dreptul iluzorie a neobişnuitei întâmplări din noaptea precedentă. Dar, pentru că suntem, aşa cum spuneam de la început, pe un tărâm miraculos, unde totul funcţionează după alte reguli şi urmând alte legi decât în lumea obişnuită, în scurtă vreme se întâmplă ceva neaşteptat, miraculos – dar deloc inexplicabil în acest context. Şi anume, în regiunea aceea îndepărtată şi neumblată, apare o fetiţă frumoasă care seamănă, cel puţin în ochii lui Mabel şi Jack, cu fetiţa de zăpadă pe care o construiseră ei înşişi. Să fie realitate sau simplă ficţiune? Să fie într-adevăr aşa ori e vorba doar de închipuirile unor oameni atât de singuri, încât încep să trăiască alături de nălucirile făurite de imaginaţia lor? Arta lui Eowyn Ivey constă, printre altele, şi în aceea că reuşeşte să nu spună niciodată exact cum stau lucrurile. Ea nu încearcă să explice, ci să relateze ceea ce personajele sale trăiesc – iar prin asta textul însuşi se însufleţeşte şi prinde viaţă aşa cum, poate, cititorul mai sceptic sau marcat de experimentalismul prozei contemporane nici nu s-ar fi aşteptat.
Dincolo de lumea basmului
Şi, chiar dacă iniţial Jack e deopotrivă înspăimântat şi fascinat de strania şi minunata creatură, Mabel (căreia sosirea fetei îi aminteşte de o poveste auzită în copilărie) se leagă de ea ca de fiica pe care şi-a dorit-o mereu şi pe care nu a avut-o niciodată. Însă scriitoarea ştie cum să creeze suspansul, iar cititorul stă mereu cu sufletul la gură, temându-se, în unele momente, că acţiunea ar putea lua o turnură ŕ la Angela Carter, iar neobişnuiţii protagonişti ar putea cădea ei înşişi pradă nebuniei. Eowyn Ivey relatează atentă la detalii, dar fără a-şi încărca inutil textul cu amănunte de prisos, astfel încât nimic nu pare artificial în istorisirea aceasta. În plus, autoarea se dovedeşte o adevărată maestră a ambiguităţii. Unele întâmplări pot să fie citite, la fel de bine,  în mai multe feluri şi, implicit, pot primi interpretări diferite. Ivey nu se situează în mod deliberat de nici o parte, în aceasta constă şi farmecul Copilei de zăpadă.
Cartea pune însă în discuţie şi un aspect mai puţin observat în cronicile (entuziaste, majoritatea) care i-au fost dedicate. Şi anume, ce înseamnă să fii părinte, cum poţi să te apropii mai bine exact de acea fiinţă a visurilor tale pe care, ulterior, va trebui s-o eliberezi tocmai pentru a-i da voie să-şi trăiască propriile vise aşa cum consideră de cuviinţă. Sigur că pericolul căderii în sentimentalismul lacrimogen există, însă Ivey îl evită cu graţie, rămânând, ca autoare, caldă, dar nu exagerat de dulce, şi situându-se în permanenţă pe un soi de graniţă ce separă lumea realităţii de cea a imaginaţiei, dând consistenţă, în acest fel, amândurora.
Copila de zăpadă, cea venită parcă de nicăieri sau, mai degrabă, cea care se însufleţise din toate speranţele de părinţi lipsiţi de copii pe care le nutriseră ani de zile Mabel şi Jack, rămâne în casa celor doi, fiind crescută ca şi cum ar fi fiica lor. Primeşte şi un nume, Faina. Iar Mabel, cea care, imediat după ce cuplul se stabilise în Alaska, susţinuse că nu vrea – mai exact, nu mai poate – auzi din nou veselia copiilor pe lângă casa sa, doar pentru ca în acest fel să-şi înşele tristeţea şi imensa singurătate şi să nu-şi recunoască spaimele cele mai profunde, ajunge să nu mai conceapă viaţa fără frumoasa şi delicata Faina.
Numai că niciodată lucrurile nu sunt atât de simple pe cât pot părea la un moment dat. Iar Copila de zăpadă a lui Eowyn Ivey nu e o poveste cu zâne, autoarea având grijă ca cititorul să nu uite niciodată acest lucru. Cartea nu se va încheia ca un basm, cu cei trei care „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“, ci doar cu un semn al speranţei care trebuie păstrată orice-ar fi: copilul copilei de zăpadă rămâne alături de Mabel şi Jack. Dar asta nu face altceva decât să le aline tristeţea pierderii Fainei, cea care, într-o bună zi, pe neaşteptate, la fel cum venise, dispare în necuprinsul pădurii. Dovadă că, pentru a putea continua să trăiască, până şi cele mai frumoase plăsmuiri ale imaginaţiei sau ale dorinţei trebuie eliberate şi lăsate să plece.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper