Povestea subteranei. Cum să traduci sufletul

Un articol de Aura Christi

În timp ce o parte dintre poeţii şi traducătorii adunaţi din cele patru colţuri ale lumii în capitala Federaţiei Ruse sub semnul nevoii de a promova literatura rusă şi sub semnul traducerii ca instrument al diplomaţiei culturale se frământa pe marginea actualităţii sau inactualităţii versului clasic – argumente pro şi contra fiind aduse, de altminteri, cu o inventivitate în ebuliţie –, aveam o uşoară nedumerire: de unde pasiunea pentru asemenea discuţii? Mă gândesc la cantitatea impresionantă de energie investită în dispute axate pe probleme minore sau false – care uneori joacă rolul unor diversiuni – în timp ce subiectele majore abia de sunt atinse – nu rareori în treacăt –, dacă nu ocolite de-a dreptul. O poetă interesantă, venită din America, susţinea într-o rusă melodioasă – nu fără un aplomb surâzător – că a scrie astăzi versuri cu rimă te umple de ironii în ţara unor poeţi ca Emerson sau T.E. Eliot; păstrând totuşi o vagă rezervă faţă de versul clasic, în replică, slaviştii italieni se referiseră la un aflux greu de tăgăduit al sonetului şi al interesului crescând faţă de această formă fixă; altcineva încerca să demonstreze – nu fără temei – cum te farmecă poezia puşkiniană lipsită cu desăvârşire de metafore, având însă un ritm, un suflu şi o muzicalitate unice, lesne recognoscibile din zeci, sute, mii de poeme. Tensiunile iscate din abordarea acestui subiect – a cărui esenţă era, franc vorbind, teza conform căreia poezia clasică ar fi depăşită – se spulberaseră parcă de la sine, când cineva dintre specialiştii ruşi – din câte îmi aduc aminte, era vorba de un profesor la Universitatea de Stat din Moscova „M.V. Lomonosov“ – se referise la nevoia de Homer şi la cele zece sau douăsprezece versiuni în engleză ale operei părintelui Iliadei, versiuni existente în ţara Marelui Will, care nu încetează să concureze între ele, scopul acestei fierberi minunate fiind apropierea de suflul textului original.
E limpede că, atunci când e adusă în atenţie opera canonică a vreunui vârf al literaturii universale – Homer se află, indiscutabil, în capul listei ce cuprinde sfinţii de litere ai lumii acesteia –, nimeni nu-şi mai poate permite luxul de a se referi la faptul că versul clasic ar fi expirat sau inactual decât cu riscul de a deveni el însuşi ridicol, oricât de mult ar împărtăşi ironia unora îndreptată împotriva celor care citesc şi scriu poezie clasică, mai exact, poezie locuită de câţiva pegaşi, la care se referea – între alţii – Ion Barbu: rima, ritmul şi muzicalitatea. Autorul capodoperei Joc secund pleda pentru „formularea clară şi melodioasă“ şi pentru „construcţia solidă a clasicilor“. T.S. Eliot îşi dorea „o poezie atât de transparentă şi de clară, încât, citind-o, să percepi ceea ce poemul exprimă, nu doar poezia ca atare“. Apropiindu-se de mistică şi – de la un punct încolo – confundându-se cu mistica, poezia este – în primul rând – transparenţă, simplitate, sugestie şi formulare melodioasă, câteodată, repetitivă; repetiţia are rolul de a augmenta profunzimea şi strălucirea sugestiei şi a ambiguităţii. Revărsându-se în „sfânta şiroire a sângelui“ versului, aceste caracteristici definitorii şi încă ceva în plus, imposibil de definit, transformă magma unui poem într-un întreg indisolubil; în matricea poeziei, fiecare cuvânt, silabă sau literă se simt ca şi cum ar fi fost aşezate de sute de ani acolo. Din acest motiv, după lectura poeziei, te alegi cu senzaţia că ea, poezia, nu e alcătuită din cuvinte. Materia primă a poeziei este sufletul; dacă lucrurile ar fi fost altfel, oare după lectura poeziei te-ar fi cuprins acel frig atroce? Un frig resimţit fizic; un frig care îţi răscoleşte măruntaiele fiinţei. Ca să pui la încercare aceste adevăruri, e suficient să reciteşti Psalmii prorocului şi împăratului David. Oare şi-a pus cineva vreodată întrebarea dacă aceştia sunt scrişi în vers clasic sau în vers alb?
Oricât ar părea de incitante la primul nivel, discuţiile referitoare la inactualitatea versului clasic în favoarea versului liber, în cele din urmă, de fiecare dată, eşuează, căci punctul de interes sau centrul de greutate se află altundeva. Nu ai cum să vorbeşti despre asemenea lucruri care devin, evident, secundare – dacă nu cu adevărat lipsite de rost sau chiar false – atunci când citeşti un poem după a cărui lectură realizezi că acesta – dacă nu ţi-a tăiat respiraţia – ţi-a atins la rădăcini sufletul. În clipa în care conştientizezi faptul că ai citit poezie – poezie mare, vreau să zic –, cred că primul gând lunecă mai puţin spre formă, aspect secundar, ceva analizabil, firesc, după ce eşti eliberat – de vraja poeziei abia citite era să zic, dar mă abţin – din chingile fulgerului care tocmai te-a prins. Ce se întâmplă în mintea şi sufletul unui iubitor de poezie de îndată ce a citit, de pildă, Noapte la mare de Lucian Blaga? Prima oară când am auzit-o – da, am auzit-o – m-am simţit ca şi cum aş fi fost brăzdată de un plug. Este imposibil să traduci această indiscutabilă capodoperă blagiană – mi-am spus – fără să-i ştirbeşti din farmec, splendoare şi anvergură. E ca şi cum ai fi pus în situaţia de a traduce limba unui suflet sau sufletul însuşi – ceea ce este, evident, imposibil. Pe vremuri, autorul bildungsromanului Luntrea lui Caron afirmase că nu pot fi traduse nişte versuri din Rainer Maria Rilke, pe care mai târziu le-a aşezat în haina limbii române Nicolae Breban, contrazicându-l astfel pe creatorul poemului Greieruşa: „Moartea e mare./ Suntem ale ei guri râzătoare./ Când ne credem în mijlocul vieţii/ Începe ea să plângă/ În mijlocul nostru.“
Citind, recitind acest poem şi lăsându-te locuit de suflul şi melodia lui, târziu realizezi că el e scris în vers alb. Cu toate acestea, ritmul şi o anume muzicalitate specific rilkeene nu-i sunt nici pe departe străine. Autorului traducerii i-a reuşit, evident, performanţa de a depăşi impasul blagian. În acest caz, imposibilul avea uşile larg deschise. Pentru a atinge performanţa de a vedea aceste uşi şi mai ales de a le vedea deschise vraişte, probabil că sunt necesare câteva lucruri esenţiale şi – înainte de toate – să cunoşti în profunzime, deci, să iubeşti viaţa şi opera autorului romanului Însemnările lui Malte… Probabil aici stă cheia unei traduceri reuşite, păstrând rezerva brodskiană, conform căreia traducerea e o formă de cenzură. Aş spune că traducerea mai degrabă rămâne a fi o formă de iminentă înstrăinare de matriţa poemului scris într-o limbă dată. Prin intermediul unei traduceri nu ne apropiem decât de aburul poemului şi – în cazuri extrem de rare – de sufletul acestuia sau de o parte a lui, fără să izbutim totuşi să cuprindem întregul, care într-o versiune – fie ea şi reuşită, ba chiar inspirată – diferită de cea a originalului, invariabil ne scapă. Poezia este nectarul unui suflet, lumina acestuia surprinsă într-o clipă de mirabilă graţie sau de tensiune a inspiraţiei ajunse în vârf. Oricât ne-am pronunţa împotriva inspiraţiei, fără acest dar divin e limpede faptul că poezia e de neconceput. Proza, în schimb, cere – după cum ştiu iniţiaţii – efort, efort şi iarăşi efort; un efort zilnic, susţinut, ritmic, pasărea inspiraţiei transformându-se într-o rara avis.
Scriu aceste rânduri cu gândul la foarte interesanta teorie – de extracţie leibniziană, probabil – a fiului de pastor unitarian, devenit – după ce a urmat cursurile Harvard Divinity School – el însuşi pastor, poetul Ralph Waldo Emerson. E vorba de o teorie explicată în eseul său intitulat sugestiv Suprasufletul. „Trăim în succesiune, în diviziune, în părţi, în particule“, scria poetul şi marele orator, considerând că în fiecare om sălăşluieşte totodată „sufletul întregului“, tot acolo găsindu-şi locul „tăcerea înţeleaptă“, „frumuseţea universală, cu care fiecare parte şi fiecare particulă este relaţionată, eternul UNU“. Emerson vedea în toate acestea o putere profundă şi o beatitudine, care – susţinea gânditorul – ne sunt accesibile aşa cum rămân a fi în esenţă: desăvârşite la orice oră, „actul perceperii şi obiectul perceput, spectatorul şi spectacolul, subiectul şi obiectul“ alcătuind un tot întreg: unul indisolubil. Noi avem acces fragmentar la lumea înconjurătoare. Vedem lumea „bucată cu bucată“, adică mai întâi, bunăoară, arborele, pe urmă luna, soarele, apoi firele de iarbă şi abia după aceea drumul ce curge din preajma lor. Toate acestea – credea poetul – sunt părţi constitutive strălucitoare; sau monade, ar fi spus Leibniz. Întregul este sufletul, susţinea poetul american cu o viaţă barocă, pastor cu vocaţie, acuzat de ateism.
Mi-a devenit dragă această teorie inclusiv pentru că este de extracţie presocratică, prin urmare, descinde din văzduhul vechilor greci, al marilor înainte-mergători. Geniul de a găsi un element unificator, care constituie esenţa lucrurilor existente în pântecul naturii – ar fi spus autorul volumului Genealogia moralei – nu le-a fost străin filosofilor care l-au precedat pe demonicul – cum l-a calificat Friedrich Nietzsche – Socrate, marele grec după care omenirea lunecă pe panta decadenţei, primele semne ale căreia sunt anunţate prin dramaturgia lui Euripide, artistul calificat de Aristotel drept un „poet tragic prin excelenţă“. Astfel, Thales din Milet găsea un element întemeietor al văzutelor şi nevăzutelor în apă. Anaximene credea că acest element, începutul – arché –, temelia a toate ar fi aerul. Iar pentru Anaximandru începutul tuturor lucrurilor era infinitul, definit ca o substanţă „calitativ nedeterminată“, „nemuritoare şi nelimitată“. Democrit era de părerea că lucrurile sunt alcătuite din atomi. Creştinii cred că întemeietorul, creatorul văzutelor şi nevăzutelor este atotputernicul şi atotvăzătorul Dumnezeu. Nietzsche şi Dostoievski susţineau că temelia a toate este voinţa de putere şi amoralitatea. Cred că la începutul tuturor lucrurilor se află viul. Emerson spunea că în pântecul matern al lucrurilor e sufletul.
Ei bine, probabil traducerea unui poem surprinde o parte a acestuia şi mai puţin întregul, adică mai puţin esenţa: sufletul. Oricât am încerca să demonstrăm contrariul, invocând opere remarcabile ale literaturilor lumii traduse de tălmăcitori cu vocaţie, adevărul e că genialitatea unor poeţi vizionari ca Shakespeare, Goethe, Eminescu, Blaga sau Puşkin nu are cum să fie transmisă pe tărâmul unei alte culturi decât parţial. Înainte de a surprinde universalul în opera lor, aceşti poeţi de vârf ai lumii au recreat, prin urmare, au revitalizat geniul limbii în care au scris. Aceşti poeţi, care au revoluţionat nu numai gândirea poetică a ţării lor, ci şi viziunea poetică a lumii, au intuit şi au exprimat în profunzime ceva din sufletul naţiunii care i-a dăruit lumii: acel ceva esenţial, înrudit în subteranele sale sau – şi mai exact – îngemănant cu matriţa, arhetipul universalităţii. Scurt-circuitul produs între sufletul de geniu al unui poet ce stă faţă în faţă cu Dumnezeu, sufletul poporului său şi sufletul lumii nu cred să fie tradus vreodată, deşi poeţi şi traducători ai diferitelor naţiuni vor încerca la nesfârşit să-l surprindă în toată grandoarea şi smerenia sa, răscolite în faţa unui răsărit de soare: mereu acelaşi, mereu altul, aidoma veşniciei care este o amintire; nimic mai mult.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper