Pot fi negociate iertarea, mântuirea şi postumitatea?

Un articol de Ion Simuţ

Înainte de a-i înălţa un solemn elogiu în Cântare omului (1956), Arghezi preconiza să realizeze un aspru rechizitoriu la adresa omului ca o creatură nereuşită a divinităţii. Elogiul avea un revers. Există între proiectele poetului unul rezervat perspectivei sumbre, negativiste. E o alternativă, parte dintr-o viziune mai amplă, de sorginte romantică, în care teza pozitivă despre omul raţional, eroic, adept al progresului, îşi avea contraponderea într-o antiteză despre mizeria morală şi spirituală a omului meschin, tranzacţional, relevând partea lui demonică. E, în mod evident, mai mult decât o clasică mizantropie. E sâmburele unei filosofii moderne relativiste, cu tentă negativistă, dacă nu cumva chiar nihilistă. Nu ştiu dacă nu ar fi de explorat, în această direcţie, formele incipiente ale unei teologii negative.
În poemul prezentat aici, omul este denunţat ca un profitor al relaţiei cu Dumnezeu, un samsar al credinţei, adică un negociator cu ceea ce nu e de negociat. Rugăciunea e o tocmeală, un mod parşiv de a se absolvi, pentru că omul săvârşeşte păcatul în mod conştient şi sfidător, pretinzând apoi să fie iertat şi mântuit. În existenţa lui terestră nu se sfieşte să fie tovarăş cu criminalii, adoptând o mască închiriată sub care se ascunde un suflet prefăcut, „o stârpitură” (primul vers din strofa a patra) sau „o caricatură” (al doilea vers din strofa a cincea). Sarcasmul se dezvoltă într-un crescendo. Caracterul duplicitar al omului („Când ţi se-nchină, când te-njură”) e notoriu şi ar trebui să-i fie binecunoscut şi lui Dumnezeu, care îl tolerează aşa cum e. Poetul e vădit intrigat de această toleranţă faţă de o fiinţă profund coruptă, atât moral, cât şi intelectual. Poemul se constituie într-un fel de petiţie disperată, intrigată: cum e posibil aşa ceva? Mai mult de atât. Fiind aşa cum e, un eşec al creaţiei, o eroare a naturii, omul are insolenţa de a se considera egalul lui Dumnezeu, iar divinitatea acceptă această situaţie: „Te uiţi la ea savantă în azbuche/ Urcându-ţi-se-n slavă tiptil ca un păduche./ Cu toate că te-nalţă smerită, nu-i ruşine/ Să urce şi să fie aidoma cu tine./ El, caraghiosul, omul, obraznic, vrea şi vrea/ Neapărat să fie leit icoana ta”. Păcatul trufiei e poate cel mai greu dintre păcate. Dar omul suferă şi de un păcat mai ciudat: acela al metamorfozelor derutante, al trecerii exasperante de la o extremă la alta, în dispreţ faţă de ceea ce ar trebui să fie unicitatea sa: „Însă Adam şi Eva, făpturile Matale/ Care îţi dau de veacuri ocoluri şi târcoale/ Şi îţi aduc tămâie şi smirnă şi parfume/ Iau cu-mprumutul toate tiparele din lume”. Configuraţiile istorice ale omului sunt costumaţii de paradă, „pentru-a trăi să placă”, vânzându-şi sau schimbându-şi sufletul ca pe un costum. Întreaga strofă a cincea relevă această inconstanţă condamnabilă a omului, în contrast cu fiinţele naturale consecvente în unicitatea lor: câinele e câine, leul e leu etc. Pe om nu-l poţi prinde într-un tipar, într-o formă unică, definitorie: „Şi când Adam e fiară, când miel blajin, cum cere/ Porunca zilei şi ultima putere./ Din pajură el trece în vierme şi n-apuc/ Să-l socotesc ce este că se şi face cuc”. Rechizitoriul este devastator pentru starea deplorabilă a omului în faţa divinităţii, stare pentru care nu numai el e vinovat, ci şi instanţa care îl acceptă. Această relaţie de toleranţă l-a încurajat pe om să-şi negocieze propria condiţie postumă, indiferent de faptele sale. Discursul poetic are o gradaţie bine construită a argumentelor în rechizitoriul dezamăgit adresat divinităţii. Perplexitatea poetului e totală în faţa probabilei realităţi că iertarea, eternitatea şi mântuirea pot fi cumpărate sau, mai blând spus, pot fi negociate.
E o întrebare dacă acest poem poate fi considerat încheiat de autor. Nu pare a fi finisat, cel puţin din două motive. În primul rând, versificaţia nu e desăvârşită, cum trebuie să fie întotdeauna la Arghezi. De pildă, primele trei versuri nu au rimă. Dar pot fi acceptate aşa cum sunt, ca enunţuri asertorice, premise pentru dezvoltarea retorică a poemului. E chiar mai bine că nu au rime, pentru limpezimea cugetării, care nu se pierde, la debut, în ornamente şi în figuri de stil. Nici strofa a treia, dominant cogitativă, nu adoptă integral tehnica versificaţiei clasice, ceea ce-i sporeşte impresia de meditaţie liberă, puţin prea teologală sau, mai bine zis, contra-teologală (la limita blasfemiei, e adevărat). În al doilea rând, finalul nu pare suficient de apăsat concluziv, deşi poate fi acceptat ca atare, în aspectul de tăietură abruptă: după întreaga desfăşurare a argumentaţiei, punct cu punct (pe strofe bine structurate), demonstraţia despre meschinăria dintotdeauna a omului şi despre tranzacţionalismul său detestabil poate fi considerată încheiată. În acest fel, putem transforma imperfecţiunile poemului în calităţi, pentru o lectură mai puţin pretenţioasă la tehnica versificaţiei.
Dintre variantele marginale, una singură e de reţinut. În stânga primelor versuri din penultima strofă, acolo unde e vorba de crearea omului din scuipatul divin amestecat cu lutul, Arghezi notează o posibilă dezvoltare a sarcasmului în trei versuri suplimentare, de presupus ca o continuare după versul al doilea din strofă: „Scuipatul de atuncea-i rămâne pe figură/ Şi-n tot ce-ai vrea să-ncerce, rău, bine, l-ai jurat/ Să nu se mai ridice din praf şi din scuipat”.
Cât priveşte manuscrisul şi transcrierea în ediţia de la Arad, aici ar încăpea o lungă discuţie. Însă ea nu ar putea fi purtată corect şi pe înţelesul tuturor decât cu manuscrisul şi volumul în faţă. În forma pe care am dat-o aici, poemul nu există în ediţia de la Arad. Manuscrisul de trei file este dezmembrat: primele două file (pp. 252 şi 254) alcătuiesc un poem separat, corespunzător primelor cinci strofe de aici. A treia filă, numerotată de autor cu cifra 3 încadrată într-un pătrat, rătăcită în ediţia de la Arad la p. 202, corespunzătoare ultimei strofe în transcrierea şi reconstituirea mea, este considerată ca alt poem cu titlul Şansa, transcris la p. 203 din ediţie. Greşelile ediţiei de la Arad în acest caz sunt atât de numeroase, încât mi-ar lua prea mult spaţiu să le explic. Cele mai grave greşeli provin din absenţa unei lecturi în sistem a manuscriselor argheziene. Altfel spus, filele nu sunt puse nici în relaţie de conţinut unele cu altele, nici în relaţie de grafie similară. Drept consecinţă, în patru pagini de manuscris arghezian se intersectează trei poeme diferite, citite amestecat, încâlcit şi aberant în ediţia de la Arad. Ele sunt episoade ale aceleiaşi viziuni, dar care nu sunt delimitate corect. Primul episod l-am redat aici. Altele două urmează.
Notez şi câteva lecţiuni greşite din spaţiul acestui poem, fără a mă referi la detalii de punctuaţie, deloc neglijabile. Nu există nicio delimitare de strofe, foarte importantă pentru organizarea metodică a discursului poetic arghezian. Editorii de la Arad citesc primul vers la persoana întâi singular („Am învăţat negoţul”) şi nu observă că relatarea în discursul poetic din primele două strofe se face la persoana a treia plural: „ei (oamenii) au învăţat negoţul” – negoţul cu rugăciunea. Apoi, cu strofa a patra, orientarea discursului se schimbă, cu o adresare reflexă (foarte frecventă la Arghezi) către o persoană a doua singular („Doamne”, „Părinte”), aici divinitatea-martor, în alte părţi invocaţiile de apel sunt altele.

 

Au învăţat negoţul
Au învăţat negoţul.
Ei dau o rugăciune şi tu ceva în schimb.
Tocmeala e făcută din Sfintele Scripturi.
Fără-de-legea primeşte nu osândă
Ci o răsplată mare cu dobândă.
Tovarăşi cu călăii în orice vreme, iarăş
S-au pus din timp cu tine de-aşijderea tovarăşi.

Ei umblă-n cer la tine ca printr-o magazie
În care se iau suflet şi măşti pe o chirie.
Arvuna nu e scumpă, un muc de lumânare
Le hotărăşte rolul în viaţa viitoare.
Ştiu tot ce ai în beciuri, în casă şi în pod
Te-ai încălţat de-un suflet, primeşti şi-un calapod
Ca să-l păstrezi când nu eşti la Cina-cea-de-taină
Întins şi fără cute-n cuiere lângă haină.

Şi ce nu ştiu mintoşii şi-nvăţaţii! Prelaţii!
Moşitul din vecie,
De-a pururea fecioară şi maică şi Precista Marie.
Cum s-a născut şi Fiul şi Duhul, Înălţime
Cu Tatăl laolaltă, la fel, într-o treime.
Ba Duhul are tată, ba are şi doi taţi,
Ba trei înseamnă unul, ba unul înseamnă trei.
Cu-asemenea cinstite şi sfinte socoteli
Poţi să te-ncurci dar sigur că nu te mai înşeli.

Te-ai apucat tu, Doamne, să faci o stârpitură.
Când ţi se-nchină, când te-njură.
Te uiţi la ea savantă în azbuche
Urcându-ţi-se-n slavă tiptil ca un păduche.
Cu toate că te-nalţă smerită, nu-i ruşine
Să urce şi să fie aidoma cu tine.
El, caraghiosul, omul, obraznic, vrea şi vrea
Neapărat să fie leit icoana ta.
Făţarnicul ţi-aduce pe brânci oricâtă slavă
Deşi făptura lui haină şi bolnavă,
În orişice urâtă şi grea ticăloşie
Asemenea cu tine de la-nceput se ştie
Şi prefăcut că-şi plânge păcatele agale
Răspunderile-şi zice că-s numai ale tale.

Ce te-a împins, Părinte, scuipând în lut din gură
Să faci în săptămână aşa caricatură?
Căci câinele e câine şi mâţa este mâţă
Şi vulpea-i vulpe, leul e leul de la ţâţă,
Maimuţa e maimuţă – niciuna nu se schimbă
Trecând într-altă fiinţă ca limba-ntr-altă limbă.
Toate-şi păstrează firea, ori că trăiesc, ori mor,
Nu poţi să faci pantera cămilă sau limbric.
Nu-şi leapădă vulturul aripa şi nu se face mic.
Nu-şi vinde şoimul puii, pe sine nu se vinde
Şi nici cu tine, Doamne, nu iese la vânzare
Ca precupeţu-n piaţă cu gâşte de picioare.

Însă Adam şi Eva, făpturile Matale
Care îţi dau de veacuri ocoluri şi târcoale
Şi îţi aduc tămâie şi smirnă şi parfume
Iau cu-mprumutul toate tiparele din lume.
În fiecare vreme pentru-a trăi să placă
De un costum şi suflet se-mbracă şi dezbracă
Şi în dulap şi scrinuri cu sute de costume,
Trecute, viitoare, prezente ori postume,
Şi când Adam e fiară, când miel blajin, cum cere
Porunca zilei şi ultima putere.
Din pajură el trece în vierme şi n-apuc
Să-l socotesc ce este că se şi face cuc.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper