„Poftă“ de Sadoveanu

Un articol de Constantin Coroiu

S-au scurs 110 ani de la acel fast 1904 când un foarte tânăr prozator, pe numele său Mihail Sadoveanu, ieşea în lume cu nu mai puţin de patru volume de povestiri şi nuvele ce anunţau şi, de fapt, consacrau un mare prozator. Cele patru cărţi – Povestiri, Şoimii, Dureri înăbuşite, Crâşma lui Moş Precu – scrise cu o mână de maestru au intrat încă de la apariţie în fondul principal de valori al literaturii române. Nicolae Iorga saluta performanţa „celui mai cetit şi iubit dintre nuveliştii de astăzi“ şi proclama anul 1904 ca fiind Anul Sadoveanu, sintagmă ce avea să se impună definitiv în istoria noastră literară. Din păcate, Sadoveanu nu mai este astăzi „cetit şi iubit“, în orice caz nici pe departe ca la începutul veacului trecut. O fi fost Sadoveanu „colaboraţionist“, o fi fost el un scriitor care nu corespunde criteriilor morale ale cutărui „disident“ sau revoluţionar cu certificat şi proprietăţi dobândite pe baza acestuia ori ale unor critici cu vocaţie de procurori, dar să nu găseşti o carte de Sadoveanu, cel mai mare scriitor român, alături de Arghezi, al secolului XX, într-o librărie, în oricare librărie din România, este inacceptabil. În spectacolul receptării, despre care face vorbire Nicolae Manolescu în eseul introductiv al Istoriei sale, spectacol cu adevărat fascinant, cum îl califică criticul, printre protagonişti se numără, de bună seamă, şi editorul, ba chiar şi librarul. Cu un deceniu în urmă, când se împlinea un secol de la Anul Sadoveanu, deplângeam dezinteresul criticii, dar şi al editorilor faţă de o opera dintre cele care ne legitimează ca români. Din fericire, ca de atâtea ori, nu a absentat, aşa-zicând, de la datorie, Polirom, editura care, între altele, tocmai ne îndemna, şi nu oricum, ci cu cărţile pe masă, să „votăm“ literatura română, îndeosebi proza tânără. Nici nu se putea ceva mai rezonant cu o asemenea campanie decât tânărul Sadoveanu, căci despre tânăr în sensul cel mai propriu era vorba, de vreme ce se aniversa un secol de la faimosul său debut cu patru volume de proză, la vârsta de nici 24 de ani. Antologia Ochi de urs şi alte povestiri, apărută atunci la Polirom, este alcătuită – fapt semnificativ – de un critic din generaţia matură, Nicolae Manolescu, care are în bibliografia sa poate cea mai bună carte despre Sadoveanu ce s-a scris de la război şi până acum, când exegeza privind vasta operă a autorului Crengii de aur nu a fost deloc săracă, ea înregistrând o serie de monografii, studii şi eseuri cu totul remarcabile –precum cel al lui Alexandru Paleologu Treptele lumii sau Calea către sine a lui Mihail Sadoveanu – şi de un critic din generaţia mai tânără: Marius Chivu.  Ei au selectat douãzeci dintre cele mai bune povestiri, nuvele şi schiţe ale lui Sadoveanu, conturând o imagine concludentă privind proza scurtă a marelui povestitor. Lectura cărţii, cu un Cuvânt înainte semnat de Marius Chivu, prilejuieşte realmente o trăire a unei sărbători a limbii române. O limbă în care, cum observa G. Călinescu, nici o cacofonie nu e posibilă şi unde punctele aşteaptă, şi ele, risipirea ecourilor…
Titlul eseului introductiv al lui Marius Chivu este pe cât de sugestiv, de provocator (la lectură), pe atât de subtil polemic: Sadoveanu evergreen. Cartea, în întregul ei, inclusiv notele şi comentariile redactate de Marius Chivu, invită, în ultimă instanţă, la (re)lectura unui scriitor uriaş „devenit din păcate, un tipic autor de manual“, dar în a cărui operă – scria Mihai Ralea în 1930, la a 50-a aniversare a lui Sadoveanu – sunt „pagini de metafizică grandioasă şi înfiorătoare, asemeni paginilor Bibliei, unice în literatura lumii“. Veşnic verde defineşte nu doar perenitatea unei opere monumentale, ca dimensiuni şi valoare, ci şi a unui Cosmos anume şi a unui suflet colectiv pe care le încorporează. Sintagma trimite totodată cu gândul la cele două „elemente primare“ detectate de acelaşi Ralea în opera lui Sadoveanu: „poezia mistică a naturii şi spiritul pandur“. Într-o notă asupra ediţiei se precizează: „Am urmărit ca textele să sugereze, chiar să facă vizibile elementele esenţiale ale scrisului sadovenian, recurenţa temelor, precum şi transformările, evoluţia stilului narativ şi a concepţiei artistice… Neavând pretenţia că e infailibilă, antologia noastră nu intenţionează să substituie, ci să incite şi să facă «poftă» de Sadoveanu, mizând pe elementul surpriză al (re)descoperirii câtorva splendide povestiri“. Pentru prezumtivul cititor al volumului mi se pare util să înşirui aici titlurile celor douăzeci de proze antologate. O fac fără teama de a plictisi, căci ele însele evocă o lume, o planetă pe care se petrec vieţile noastre, ale celor din acest spaţiu spiritual inconfundabil, „ca frunzele şi florile anotimpurilor“. Dar nu numai atât. Citindu-l pe Sadoveanu – singurul român modern cu care, zicea Călinescu, Ştefan cel Mare s-ar fi înţeles –, retrăim multe alte vieţi. Vieţi de care până la el nu ştiam nimic sau pe care le-am uitat şi care ar fi rămas uitate pentru totdeauna, dacă nu ni le-ar fi povestit cu rostirea şi verbul său magic Mihail Sadoveanu: Într-un sat, odată; Hanul Boului; Cânele; Păcat boieresc; În pădurea Petrişorului; Înecatul; Fântâna Hazului; O istorie de demult; Mergând spre Hârlău; Fiorul; Codrul; Povestea cu Petrişor; Hoţul; Haia Sanis; Bordeienii; Ochii ei arzători de mult s-au stâns; Pe Deleleu; Ochi de urs; 24 iunie; Roxelana.
Am afirmat că antologia „la zi“, cum o recomandă Marius Chivu, este şi polemică. Sensul ei polemic e potenţat de eseist în „Mai multe note asupra ediţiei“, criticul vizând şcoala şi „selecţia curiculară extrem de redusă (Hanu Ancuţei şi Baltagul, de pildă) care a provocat în timp o saturaţie de receptor, atât din partea elevilor, cât mai ales din partea profesorilor“. Eseistul detectează şi un „efect pervers“ al raportării la creaţia lui Sadoveanu, care „cu cât a scris mai mult, cu atât a rămas mai necitit“. Observaţiile sale sunt cum nu se poate mai pertinente: „Nu ştim exact în ce măsură, dar funcţionează foarte bine principiul că nu e nevoie să fi citit prea multe dintr-un scriitor dacă îi cunoşti una-două capodopere. Sigur nu e obligatoriu să citeşti chiar toată opera autorului respectiv, mai ales dacă acesta a scris foarte mult, dar, oare, cât am citit/mai citim noi astăzi din Sadoveanu? Prezenţa în manual a celor două-trei opere a făcut ca multe dintre titlurile importante ale lui Sadoveanu, cel puţin la fel de reuşite artistic, să rămână foarte puţin cunoscute sau chiar străine. În loc să incite şi să fascineze prin varietatea tratării temelor şi prin evoluţia, singulară şi interesantă, a concepţiei artistice, s-a creat, dimpotrivă, impresia unei opere sadoveniene monotone şi plictisitoare“.
Oportun, Marius Chivu trece în revistă temele şi motivele identificate de Nicolae Manolescu (Sadoveanu şi Utopia cărţii, 1976) în opera marelui prozator, observând că „aproape toate implică o doză de însingurare socială, nemaivorbind de condiţia însăşi a personajelor“. Comentariul criticului este pe deplin lămuritor şi în această privinţă: „Raymond Queneau spune undeva:  «Voyager c’est attendre!», iar la Sadoveanu aproape toată lumea călătoreşte sau se află în drum spre ceva, gata venit sau, dimpotrivă, gata de plecare. Prin urmare, nu e de mirare faptul că şi în notele de călătorie durata este prelungită, iar evenimentele sau povestirea se produc pe fundalul multiplelor şi înşelătoarelor chipuri ale aşteptării. De aici şi senzaţia de static din majoritatea naraţiunilor, de încremenire milenară într-o ordine ce pare să ţină mai degrabă de cosmic. Am putea spune că, la Sadoveanu, aşteptarea este agentul narativ prin excelenţă: ea înlesneşte contemplaţia şi tot ea dă apoi pulsul istorisirii. Povestirea suspendă aşteptarea, apropie personajele şi îi redă timpului calitatea. Dacă, la început, în spatele povestirii se află simpla aşteptare a trecerii timpului, mai târziu personajele îşi trec timpul aşteptând să povestească“. În fine, „rotunjesc“ aceste însemnări prilejuite de relectura antologiei Ochi de urs şi alte povestiri cu ceea ce scrie, admirabil, tot Marius Chivu în încheierea eseului său: „Poate că temele literaturii lui Sadoveanu vor fi, tot mai mult de acum încolo, resimţite ca învechite pentru cititorul internaut, consumator exclusiv al ficţiunilor timpului său; poate că însăşi scriitura sadoveniană, expresivă şi misterioasă în sine, nu-i va mai entuziasma pe marginalii lecturii, pe rafinaţii degustători din underground-ul stilului, dar Sadoveanu va rămâne – no matter what – un scriitor cu o gândire artistică fascinantă şi dintre cele mai complexe. Revizitarea lui confirmă, cu multe surprize plăcute, o poziţie canonică neclintită. Destul pentru ca scrierile sale să fie evergreen-uri oricând reeditate cu succes“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper