Poezia lui Eugen Cioclea

Un articol de MIHAI IOVĂNEL

Eugen Cioclea, Antologic, Editura Cartier, Chişinău,  2014

 

Considerat unul dintre cei mai buni poeţi iviţi în Basarabia ultimelor decenii, Eugen Cioclea face parte din spiţa boemilor trăind amplificat şi parcă damnaţi sub combustia propriei poezii. A publicat puţin, dar parcimonia găseşte o compensaţie în intensitatea poemelor. A fost comparat cu Mircea Dinescu: cei doi au în comun într-adevăr influenţa poeziei ruse, simplitatea ritmat-tensionată a versurilor nutrite dintr-un fond tropic şi lexical de bază, precum şi o calitate eminamente politică. Unele poezii ar putea fi atribuite cu uşurinţă lui Dinescu: „Cocoşii cântă, proşti de bucurie,/ decapitaţi mereu de-acelaşi soare,/ pruncul se naşte după cumătrie,/ votat prin clinici de ordinatoare.// (…) Şi cum scânceşte lanul de lucernă,/ invidios pe şuncă şi cârnaţi,/ fete bătrâne sar dintr-o lanternă/ să se mărite-aiurea cu/ soldaţi” (Perspectivă imediată).
Aspectul politic al versurilor lui Eugen Cioclea acoperă mai multe paliere. O primă categorie ar fi aceea aplicată lumii literare. De pildă, într-un apel către generaţia sa, Cioclea ironizează traficul lucrativ făcut de poeţii basarabeni cu poeme patriotice şi materne: „Mă adresez generaţiei mele,/ cât şi celor ce n-au apucat deocamdată/ să prindă la seu:/ din clipa aceasta (nu mai puţin importantă/ ca pasul lui Armstrong pe lună),/ toţi cu şanse egale de a hrăni cu colivă/ clanul de vrăbii al istoriei literare,/ departe de-a fi puritani,/ măcar pentru poemele despre mamă şi patrie,/ vom refuza legăturica/ cu bani” (Apel). De asemenea, un poem ia în derâdere clişeele artei socialiste: „Poetul s-a îmbătat./ E praf. E clei./ Abia de se mai ţine/ pe picioare,/ dar, cât mai poate împărţi/ «la trei»,/ sprijinul său e clasa/ muncitoare!” (Realismul socialist).O altă categorie ar ţine de demontarea viziunii birocratic-inginereşti aplicate realităţii în Estul comunist: „Dar bine măcar că realitatea/ nu poate fi demontată/ de-un maistru mecanic/ cu nimb/ iar viaţa nu-i bicicleta/ din copilărie,/ pe care, ori de câte ori o făceam,/ îmi rămâneau şi nişte piese/ de schimb” (***). Câteodată poemul versifică în punctul de plecare clişee umanist-ideologice, scurtcircuitate însă printr-o extrapolare insolită: „Ne pârpâlim pe aceeaşi planetă./ Înfulecăm din acelaşi pământ sau nisip./ În curând vom planta bostănei/ şi măslini şi garoafe/ pe lună/ (mi s-a spus că-i posibil un metalimbaj/ mai frumos ca o limbă)./ Doamne al proştilor, zic, nu cumva/ ne vom şi înmulţi precum râmele/ pe un vârf de hârleţ/ într-o groapă/ comună?” (***).
Imaginile folosite de Eugen Cioclea sunt recrutate din perimetrul aflat la îndemână al cotidianului casnic ori politic: „Luceafărul, seara pe deal,/ mi-i acelaşi, din suflet, bujie./ Fericit c-am fost aspru la păr,/ nu sunt trist c-o să mor cu chelie.// Toate bune. De la un timp/ am şi martori dispuşi să confirme./ Conştiinţa-i un bec de control –/ fără sârme” (Conştiinţa de sine). Această recuzită imagistic-lexicală simplă este încordată însă într-o voce orgolioasă, cochetând cu megalomania nutrită din imperialismul cu pretenţii universaliste al culturii sovietice (perfect similar de altfel cu acela al multor poeţi americani): „Las pentru alţi cercetători succesul/ de-a da prin străchini c-un picior de vers./ Eu îmi propun să scutur/ universul./ Eu am ceva de lucru-n univers” (Rampa).
Apar şi poeme pseudonarative, ironico-absurde, în stilul lui Vintilă Ivănceanu sau al lui Bob Dylan din Motorpsycho Nightmare: „Lucram la un poem, dar ca-nadins/ eşafodajul se prăbuşea şi toate/ cuvintele se năruiau./ Sisif/ îmi dădea lecţii de/ absurditate.// Vecinul meu, un mare fotbalist,/ ţintea să-ncleie mingea de-un perete./ La amândoi când ne era mai trist,/ jucam şeptică într-un cămin de fete.// Atunci sosişi în viaţa-mi, draga mea,/ cu ochelari şi şorţ de şcolăriţă./ Te-am întrebat: «Vrei să-mi ajuţi ceva?»/ Ceasul bătea exact la linguriţă.// şi-am început cu buzele să-ţi pun/ pe corp cuvinte ca pe-o armătură,/ în sus pe glezne, coapse, umeri,/ pân/ ai dispărut cu tot cu coafură” (Ucenicul lui Manole). Ca model asociat lui Eugen Cioclea a fost invocat de altfel dublul sovietic al bardului american, Vladimir Vîsoţki. Poetul este cât se poate de familiar cu tipul de discursivitate tranzitivă, tăioasă şi lirică, biciuitoare şi subversivă, care îşi joacă la perfecţiune rolul de bufon îndrăzneţ care aruncă adevăruri contondente cu arta de a nu-şi pune capul în pericol: „În seara asta vă vorbesc deschis –/ scena-mi convine ca o ghilotină,/ unde pe cel ce-i biciuit de-un vis/ cu-adevărat doar moartea îl alină.// Mă voi menţine pân’ la capăt treaz,/ în defavoarea fabricii de votcă,/ de-aş şti că-s lac de gheaţă pe obraz,/ iar gura mea nu-i gură,/ ci o copcă.// Sunt pregătit şi mă voi bate crunt,/ lovind în spleen şi-n vintre de minciună/ pân’ s-a preface luna-n boţ de unt,/ ca să vă ungeţi pâinea de la cină.// În seara asta, dintre oratori,/ eu unul singur vă voi trage clapa,/ să nu v-ajungă poezia, uneori,/ cum, brusc, sub duş vi s-ar închide apa”. Dezgustul faţă de convenţional şi de „somităţi” provoacă arte poetice radicale: „Ar trebui/ să se-ntâmple ceva./ Aştept raţiunea coioasă./ Adevărul să fie trântit de podea –/ altfel este/ o farsă.// Mă-năduşă scârba de somităţi./ Detergentul e unica artă./ Pentr-un trabuc pot să-ţi torn şi-o idee/ cărnoasă;/ trecutul ne pupă/ îndată” (Iaca).
Există însă şi o faţă mai puţin directă, mai enigmatică şi mai ermetică a lui Eugen Cioclea, precum în Arc: „Aterizat însingurat aicea/ cu trupul rupt de cerul inelar/ spuneam cuvinte vechi în parastase/ astfel voind să fiu/ totalitar.// Dar crunt lovit de greutatea dură/ a timpului ce săgeta atent/ bâr! la strânsura turmei săltăreţe/ însemna lividul/ referent.// şi-am dat urgent capacului nevoie/ să mişte gândul gol când i-a veni/ cumva pe plai şi piramida-i/ gata./ Sunt faraonul. Te-oi/ ademeni”.

 

Eugen Cioclea (4.VIII.1948, Terebna, j. Edineţ – 8.X.2013, Chişinău) a frecventat, fără a le absolvi, Facultatea de Matematică din Chişinău (1966–1967) şi Facultatea de Matematică a Universităţii „M.V. Lomonosov” din Moscova (1968–1971). A lucrat vreme de un an la un ziar de limbă română din Cernăuţi, apoi a funcţionat la Moscova ca ghid, ca interpret, ca muncitor şi ajustor de maşini-unelte cu programare automată. În anii ‘90 este redactor-şef la „Tineretul Moldovei” (1992-1997) din Chişinău, după care, şomer, va trăi dintr-o pensie de invaliditate. Debutează în revista „Literatura şi arta”, în 1986, cu poemul Cina irodică, prin care provoacă scandal politic. Debutul în volum se produce cu Numitorul comun (1988). Volumul Alte dimensiuni (1991) a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova. A mai publicat în timpul vieţii un singur volum original, Daţi totul la o parte ca să văd. Metapoeme (2001), urmat de reluări: Subversiunea poetului revoltat (2002), Vreau să distrug universul (2007) şi Ofsaid (2011). Postum, în 2014, a apărut culegerea Antologic, îngrijită de Emilian Galaicu-Păun.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper