Plictisul scrisului profesionist

Un articol de TEODORA DUMITRU

La începutul lui octombrie, anul acesta, Horace Engdahl, membru al Academiei din Suedia şi al Comitetului Nobel, a dat un interviu publicaţiei franceze La Croix, unde a făcut, între altele, frapanta afirmaţie cã profesionalizarea scrisului e nocivă pentru destinul literaturii occidentale. Consideraţiile sale din acest interviu sunt, de la cap la coadă, destul de dure: literatura actuală ar suferi de o „formă de scleroză”, mai ales când vorbim de bazinul Vestului european; se constată „efectele perverse ale profesionalizării meseriei de scriitor”, legate de feluritele suporturi financiare care l-ar „rupe pe scriitor de societatea civilă” şi ar crea „o legătură nesănătoasă cu instituţiile”. Diminuarea distanţei canonice dintre literatura „propriu-zisă” şi literatura-„marfă” (pentru care critica literară ar purta o bună parte din vină) ar fi, putem deduce, un corespondent indezirabil al idealului de egalitate socială, corectitudine politică etc. Distinsul academician suedez aminteşte cu această ocazie că altădată scriitorii trăiau din meserii mediocre sau din munca de jos şi că din această experienţă a vieţii dure a ieşit marea literatură, pe care continuă, încă, să o producă autori din zonele „libere” de piaţă (i.e. mai puţin asistate financiar) ca Asia sau Africa. (Intră aici şi o critică directă a Statelor Unite, acuzate de nombrilism, Engdahl fiind consecvent cu opiniile sale din 2008, când a făcut furori declarând că literatura americană e „ignorantă” şi „insulară”.) În fine, Occidentul postmodern, dacă n-a eradicat inegalitatea socială (?!), măcar l-a scos pe scriitor din condiţia de muritor de foame; numai că, încadrându-l profesional şi asigurându-i buzunarul, îl pune la adăpost şi de marile angoase creatoare. Pe scurt, ce prieşte scriitorului ca individ sau cetăţean nu prieşte literaturii – de unde ravisanta concluzie că lupta pentru drepturi egale şi bunăstare general umană s-ar putea să dăuneze artei în general, care se hrăneşte din traume şi contraste puternice (nu e departe de asta nici teoria din anii 1970 a lui Daniel Bell din Contradicţiile capitalismului, după care apanajul erei capitaliste ar fi kitsch-ul, adică arta fără traumă şi fără „autenticitate”). O concluzie posibil justă – dar nu neapărat în ceea ce priveşte necesitatea (de amorul artei) a contrastelor sociale: adoptând o poziţie anti-capitalistă, Engdahl gândeşte, totuşi, în spirit capitalist: ca orice liber întreprinzător, ca să acceadă în vârful canonului, artistul trebuie să înceapă de la munca de jos. Doar cã raţionamentul are două efecte perverse: pe de o parte, îi impune scriitorului să rămână toată viaţa acolo, la munca de jos, pentru a nu pierde contactul cu „experienţa”; pe de altă parte, refuză literatura aristocraţilor sau a marilor belferi de ieri sau de azi. Una peste alta, perspectiva e sumbră şi, culmea, tocmai din vina progresului: în nu mai mult de zece, douăzeci de ani, crede academicianul suedez, standardele occidentale se vor revărsa şi asupra acelor teritorii în care scrisul încă bântuie liber, genuin, şi-l vor corupe iremediabil. Că Hegel vorbea de moartea artei ca de un fapt cerut de ordinea lucrurilor şi că tot acest deprimism (până la un punct, justificat) ar putea găsi un fundament în filosofia lui e una. Dar a-i conferi Nobelul lui Modiano câtă vreme arta încă n-a murit, cu Pynchon, Roth şi Eco aşteptând afară, pe culoar, nu sună a filozofie, ci a bucătărie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper