Panait Istrati – un învins? Schiţă biografică

Un articol de Felicia Muntean

„La unsprezece ani eram un scriitor celebru în mahalaua Brăilei. Numeroase erau îndrăgostitele părăsite care veneau la noi acasă spunându-mi printre lacrimi: Panaitache!  Vrei să-mi mai scrii una din acele scrisori, al căror secret numai tu îl cunoşti si care-l face pe netrebnicul  meu de ibovnic să vie înapoi, val vârtej, călare pe mătură, ca adus de descântec?… cu banii câştigaţi alergam de-mi cumpăram alviţă”.
Cu adevărat pare învins un om care zeci de ani a militat de partea muncitorilor şi a hamalilor, el însuşi „scriitor hamal”, odată ce la sfârşitul vieţii trimite o scrisoare umilă Regelui Carol II cedându-şi drepturile de autor pentru cele douăzeci de cărţi traduse în douăzeci şi şapte de limbi. Asta după ce în tinereţe scrisese indignat împotriva terorii albe din „ţara ultimului Hohenzollern”.
„Sire,
Un om învins în credinţele lui de regenerare umană şi care azi nu mai crede în nimic, roagă pe Majestatea Voastră să uite cu mărinimie un moment, tot ce-a putut să-i displacă din activitatea de altădată a acestui învins şi să aibă bunătatea de a-l asculta… În schimbul acestei cesiuni el roagă pe MV să-i dea prin Fundaţiile Regale posibilitatea de a o termina (opera), închinând-o apoi Regelui, care a salvat-o de la pieire. Acest om şi scriitor este, Sire, devotatul supus al MV.”
Se socotea învins, „cel care nu adera la nimic”, marea dezamăgire a relatat-o cu indignare în Spovedania unui învins după ce a fost invitat de seamă ca mare prieten al URSS la cea de-a zecea aniversare a Revoluţiei din Octombrie. După ce manifestase deschis împotriva burgheziei şi a capitalismului, fusese încarcerat cu alţi socialişti români, iată-l găsind buni prieteni hărţuiţi de o putere totalitară, discriminatorie, pe care n-o mai poate credita.
Idealurile sale – dreptatea, prietenia, frumuseţea – l-au adus în contact cu scriitori remarcabili şi e uluitoare tocmai naturaleţea dialogului dintre scriitorul autodidact (a absolvit doar patru clase primare) şi prietenii săi, erudiţi şi rafinaţi, cum au fost Romain Rolland şi Nikos Kazantzakis.
Biografia lui se conturează, interpretată şi răstălmăcită din perspective ideologice, politice, poate chiar morale. Urmărit de Siguranţă pentru a se fi implicat în cercetarea represiunii grevei de la Lupeni, este respins de prietenii francezi, care-l lansaseră, Henry Barbusse îl înfierează numindu-l „haiduc al Siguranţei”. Panait protestează dar adevãrul iese la lumină abia în 1964 când Al. Oprea dezvăluie informaţii din Dosarul lui întocmit de Siguranţă. Considerat fascist, a fost detronat brusc din statutul de mare scriitor de limba franceză, care aducea un suflu viu şi extrem de pitoresc acestei literaturi, socotit de Romain Rolland (care i-a salvat viaţa şi l-a sfătuit să scrie) un nou Gorki, uluitor povestitor.
Poet al Mediteranei, al Balcanilor, un fel de aed al Brăilei – Kira Kiralina, personaj ca de poveste, dă numele unei nuvele care va fi tradusă şi în SUA, URSS, Turcia, Ungaria, Grecia (e prima carte scrisă de un român tradusă în japoneză!). Nicolae Iorga îl atacă vehement: „Ceea ce se povesteşte sub această firmă de baladă străveche nu poate constitui memoriile unui om care câtuşi de puţin are respectul fiinţei omeneşti… un tată asasin care rupe în bătăi şi desfigureză, o mamă deprinsă a primi noaptea fel de fel de oaspeţi, o soră de aceeaşi calitate (Kira!..), un unchi care practica pederastria, toate aceste erori nu le poate grămădi soarta aceluiaşi grup uman, şi nu s-ar găsi pe lume cineva care să se coboare atât de jos încât să prezinte o astfel de istorie familiar.” Totuşi după ce s-a  stins Panait,  Iorga a fost învins de farmecul personalităţii acestuia: „În ce taine de nepătruns e desfăşurată această biată viaţă omenească!, din ce adâncuri fără fund ne vin chemările şi călăuzirile! Şi ce neputincioasă e şi cea mai ascuţită inteligenţă, cea mai aprigă dârzenie faţă de poruncitoarea lor magie!”
G. Călinescu îl considera scriitor străin – francez –, socotind că, tradus în română, îşi pierde farmecul pitoresc.
Nicolae Manolescu îl integrează unei paradigme: Ghica, Sion, Galaction, Sadoveanu, Istrati, Eliade, Voiculescu, Şt. Bănulescu, Fănuş Neagu – probabil pentru imaginarul creaţiei sale, dar în istoria sa apare doar ca autor de dicţionar.
Ernest Hemingway spunea după ce Panait a fost pãrăsit de prietenii lui francezi: „Îl cunosc şi-l iubesc pe Panait Istrati….. eu nu pot să-l condamn….. deoarece Istrati nu făcea altceva decât să lase să vorbească conştiinţa sa, neputând să ascundă anumite decepţii ale sale…. E un poet  înnăscut, îndrăgostit din tot sufletul de lucrurile cele mai simple – aventura, prietenia, revolta, carnea, sângele – incapabil de un raţionament teoretic şi în consecinţă incapabil să cadă în capcana unui sofism….. sunt convins ca Istrati a rămas până la sfârşitul vieţii sale acelaşi îndrãgostit al omului, al libertăţii sale”.
Într-adevăr, se poate vorbi la Panait de un instinct al libertăţii, a vagabondat  din Brăila sa până în Egipt sau Damasc, în Munţii Elveţiei, pe Volga şi în Siberia, în Grecia – căutând urmele tatălui său, kefalonitul contrabandist, Gherasim, pe care nu l-a cunoscut.
Băiat de prãvălie, zugrav, hamal, portar, fotograf, nicio muncă nu era prea umilă ca să-l ajute să supravieţuiască în neobositele lui peregrinări; mizeria, foamea păleau în faţa dorinţei lui nestăvilite de a cunoaşte oameni şi locuri.
Literatura lui stă suspendată între cultura franceză şi cea română, dar biografia lui conţine exemplar marile contraste ale secolului XX. Deruta ideologică sau imposibilitatea de a adera la vreo teorie nu l-au împiedicat să rămână acelaşi însetat de soare şi de Mediterana, copil născut în portul cosmopolit al Brăilei, care în povestirile sale a păstrat doze variabile de elemente autobiografice. Lipsa de prejudecăţi şi nonconformismul acestui umanitarist care spunea că „scopul meu suprem este clipa care trece” au contribuit la conturarea profilului său de luptător împotriva oricărei forme de intoleranţă. Panait a creat primul portret de homosexual – Stavru din Kira Kiralina – şi aşa cum remarca şi Romain Rolland reuşeşte să evite orice urmă de vulgarizare, moralism sau caricatură, profilul personajului său este construit fără ambiguităţi sau insinuări frivole sau suspecte, un personaj cu adevărat tragic, la limita umanităţii, şi poate de aceea cu atât mai tulburător.
„Nevoia de dreptate este un sentiment, nu o teorie”, stă scris  pe banderola editiei din 2012 a cãrţii Spovedania unui învins. Într-adevăr, în literatura sa, în articole, scrisori, interviuri, găsim mereu o voce nealterată de trimiteri teoretice, el îşi verifica opţiunile, aşa cum se confrunta cu oamenii, deschis şi direct. Bolnav şi neputincios, în mănăstirea Neamţului, primeşte încurajări de la marele său prieten Nikos Kazanzakis : „Eşti bolnav? E oare posibil, Lazăre? Mă gândesc mereu la tine. Ideologiile şi cărţile au început să-mi dea greţuri. Altceva, mai profund, mai scump, mai omenesc ne uneşte”, dar scrisoarea ajunge prea târziu.
Alexandru Talex, biograful lui, a primit de la Panait sarcina de a-i păstra moştenirea, i-a reeditat întreaga operă şi i-a dedicat rânduri pline de dragoste: „…veşnic umbrit de moarte, înalt, slab, Panait Istrati avea nu ştiu ce curaj, nu ştiu ce nădejde, de care se agăţau încă privirile sale de bolnav, tare îndrăgostit de viaţă”.

“Ah! Braţele acelea de proletar trudit,
Ce-au zugrăvit,
Au scris şi-au logodit
Pe Chira Chiralina,
Cu orientul roş şi cu lumina.”

Este Panait Istrati un învins?
Răspundem cu motto-ul la cartea  lui Llosa Visul celtului, despre alt personaj controversat al secolului XX, Roger Casement, diplomat britanic şi naţionalist irlandez „Fiecare dintre noi este, succesiv, nu unul, ci mai mulţi, iar aceste personalităţi successive, hrănindu-se între ele, duc la cele mai ciudate şi uluitoare contraste”.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper