Occupy Iaşi!

Un articol de Alex Goldiş

Din momentul când am primit telefonul lui Florin Lăzărescu, cu care nu mai vorbisem niciodată, dar care m-a tratat ca şi cum ne-am fi cunoscut de-o viaţă, mi-am dat seama de ingredientele secrete ale FILIT-ului, festival de mare succes de la prima ediţie: atmosfera de prietenie şi de relaxare, vizibilă în toate manifestările de la Iaşi. Am văzut, la FILIT, timp de cinci zile, discuţii şi dezbateri degajate şi omeneşti, fără morgă şi fără pretenţii – condimentate doar de o anumită (auto)ironie de bun-gust. A se vedea în acest sens excelentul logo video al festivalului, dar şi expoziţia de postere de la Casa FILIT, în care sunt parodiate cu simpatie (a se citi: apropiate de public) câteva dintre cărţile evergreen ale literaturii de la noi şi de aiurea. Aşteptându-l pe Godot e transpus filmic în aşteptarea într-o haltă CFR mizeră, Castelul lui Kafka nu-i decât castelul praghez invadat acum de suveniruri kitsch, în timp ce în alt poster, Gogol mai poate fi recuperat de public doar prin revalorizarea lui în sigla Google. Asta ca să nu mai vorbim de galeria foto, foarte amuzantă şi ea, cu scriitori români în ipostaze cotidiene care de care mai haioase.
Toate acestea, semne că, dincolo de proiectul propriu-zis, care presupune tenacitate administrativă, organizatorii FILIT au un concept, identificabil în intenţia de a dezgheţa relaţia dintre literatură şi cititori. Fapt esenţial, aş zice, după câteva decenii bune în care, din raţiuni mai mult sau mai puţin politizate, am fost sufocaţi de capodopere şi de scriitori geniali, cu atât mai geniali cu cât îşi mitizau şi şlefuiau mai livresc biografiile. FILIT-ul e un câştig tocmai din cauza acestui spirit discret demistificator, angajat în demonstraţia că literatura e, în primul rând, un spectacol de personalităţi şi că volumele ascund întotdeauna în spatele lor oameni. Şi mai e ceva: umorul dezinhibat în care au fost ambalate evenimentele face ca, pentru prima dată după ’90, literatura română să recâştige un public conectat la trend-urile occidentale. Am văzut, la festival, liceeni şi studenţi foarte interesaţi de literatura autohtonă – şi care, altminteri, s-ar fi considerat prea sexy pentru ea, gata oricând să strâmbe din nas în favoarea traducerilor. Comunităţile de hipsteri, emo, corporatişti trendy sau pur şi simplu literaţi snobi formează o categorie de cititori inteligentă, pentru care scriitorul român actual trebuie să se bată.
Cuvântul de ordine al celei de-a doua ediţii a FILIT-ului a fost „expansiune“. O expansiune, pe de o parte, „geografică“, ca să zic aşa, de vreme ce harta Iaşiului aflată în mapa participanţilor haşura teritoriul dintre instituţiile centrale ale oraşului, devenite acum centre vii de dezbatere. De la punctul zero ale evenimentelor, Casa FILIT sau Casa Dosoftei din Piaţa Ştefan cel Mare, publicul interesat a fost nevoit să facă turism către Teatrul Naţional, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ sau „Petre Andrei“, Institutul Cultural Francez, Muzeul Literaturii şi multe licee, într-o adevărată acţiune de occupy Iaşi. Am avut, timp de cinci zile, aceeaşi senzaţie ca în perioadele când TIFF-ul e la Cluj: că, prin construirea acestei reţele invizibile de locaţii, oraşul real furnizează substanţă unui oraş inventat, de neregăsit în alt interval al anului. După cum, în perioada TIFF-ului, Clujul trăieşte doar prin şi pentru film, tot aşa, în perioada FILIT-ului, Iaşiul pare o abstracţie în care totul se mişcă spre literatură.
Să nu alunec totuşi în misticisme. Expansiunea a fost cât se poate de concretă: în condiţiile în care echipa organizatoare a rămas aproximativ aceeaşi, numărul de invitaţi aproape că s-a dublat. Instituţiile atrase în proiect sunt tot mai numeroase (USR, ICR, Centrul de informare „Europa Creativă“ de la Ministerul Culturii pentru Proiectele Europene, Institutul Cultural German şi cel Francez, Pro Helvetia), astfel încât Dan Lungu e în măsură să remarce că „cercurile concentrice în jurul FILIT merg tot mai departe“. În plus, evenimente punctuale de anul trecut s-au transformat în constante ale festivalului. Noaptea dedicată poeziei s-a extins într-o secţiune separată de lecturi şi dezbateri cu poeţi, în excelenta ambianţă a Casei Dosoftei. La rândul lor, întâlnirile cu liceenii s-au soldat nu numai cu discuţii vii, ci şi cu un premiu (decis de un juriu foarte exigent, din câte aud) pentru cartea cea mai bună a anului.
Impresionantă ca număr a fost armata de voluntari ai FILIT-ului, protagonista unui marş care a ocupat şi el oraşul prin entuziasm tineresc. Detaliu interesant: gurile rele spun că într-atât de mare a fost bătălia pentru voluntariatul FILIT, obţinut în urma unei selecţii, încât unii dintre candidaţi au încercat să apeleze la pile. Iar Dan Lungu, rămas intransigent, nu infirmă zvonul…
Toate dezbaterile la care am reuşit să particip, majoritatea la Casa FILIT, s-au desfăşurat, aşa cum mă aşteptam, într-o atmosferă colocvială, de familiaritate între moderatori şi scriitorii invitaţi, dar şi între scriitorii români şi cei străini. Şi când domnul Nicolae Creţu, care şi-a uitat ceasul acasă, nu şi-a manifestat opiniile (ca moderator sau din public), totul a decurs perfect. Majoritatea discuţiilor au grupat câte doi autori români şi unul străin, obligând la identificarea unor teme comune şi la împărtăşirea experienţelor diferite: raportarea scriitorului la propriul scris; problema traducerilor; relaţionarea cu alte literaturi; secretul succesului de public în România vs. secretul succesului de public în alte culturi; raportul dintre scriitor şi putere etc. Discuţii, aşadar, de interes transnaţional, dar în care n-am putut să nu observ că scriitorii români s-au simţit la ei acasă. De sperat numai că şi editorii străini prezenţi la festival au remarcat acelaşi lucru.
De semnalat aici, totuşi, un mare minus al organizării: Dan Lungu & co. n-au pus la dispoziţie participanţilor mecanisme de teleportare şi de dedublare fizică – sursă de frustrări pentru mine. Din spirit de ardelean pe care simţul datoriei nu-l lasă să rateze nimic (cum m-a luat peste picior Adrian Schiop), aproape de fiecare dată când am participat la un eveniment am simţit că lipsesc de la altul. Aştept, în anii următori, o lărgire a „cercurilor concentrice“ ale organizării spre comunităţile tehnologice capabile să furnizeze FILIT-ului infrastructură SF. E loc, aşadar, de mai bine.
Momentul culminant al festivalului l-au reprezentat, însă, întâlnirile de seară cu David Lodge, Guillermo Arriaga, Herta Müller, Mircea Cărtărescu şi Norman Manea. N-am mai participat de mult (dacă oi fi participat vreodată…) la discuţii scriitoriceşti cu un public de şapte-opt sute de persoane, câte a adunat FILIT-ul în fiecare seară la Teatrul Naţional. Nu numai setting-ul a fost de teatru, ci şi atmosfera: am văzut publicul aşteptând cu gura căscată câte o confesiune literară aşa cum aştepţi climaxul unei replici de spectacol; urmată, desigur, de defularea prin aplauze atunci când scriitorul a rostit fraza de efect. E drept, pe de altă parte, că cei patru scriitori pe care i-am văzut (la Norman Manea n-am putut participa) au lăsat senzaţia că au dat publicului din Iaşi tot ce s-a putut. Intervenţiile bombastice şi ceremonioase ale lui Codrin Liviu Cuţitaru, cu totul inedecvate spiritului ironic-tăios al lui Lodge, n-au reuşit să strice buna dispoziţie a scriitorului, care a citit excelent din Deaf Sentence, încercând să lege tema romanului de propria biografie. „E cea mai bună perioadă din istoria omenirii pentru a fi surd“, a decretat Lodge, întrucât infirmitatea îţi permite să-ţi deconectezi aparatul atunci când lumea din jur devine plictisitoare.
Cu calităţi evidente de stand-up comedian, Guillermo Arriaga, protagonistul celei de-a doua seri, a venit pregătit cu bancuri porcoase şi cu mărturisiri în care cruzimea se amestecă, într-o formulă doar de el ştiută, cu sentimentalismul. Cam ca în Amores perros, Babel sau 21 Grams. Cu toată imaginaţia spontană a scriitorului, care a electrizat la propriu sala, eu unul nu i-am putut ierta bla bla-urile despre sentimentul metafizic al vânătorii, de care a făcut paradă. M-am simţit însă răzbunat de două intervenţii din sală. O adolescentă i-a recomandat un personaj din serialul Hannibal, care e „a hunter, but also a murderer“, în timp ce Luminiţa Corneanu i-a sugerat să crească găini dacă vrea neapărat să închidă circuitul metafizic vânat-mâncare.
Întâlnirea cu Herta Müller din a treia seară a demonstrat cât de mult contează pentru echilibrul psihic al unui scriitor să nu fie intervievat de Gabriel Liiceanu. În compania lui Ernest Wichner şi Ion Vianu, scriitoarea a fost cu totul altă persoană decât cea de la Ateneu de acum câţiva ani. La fel de inteligentă în replici, însă de data aceasta gata să comunice, ba chiar să flirteze discret cu publicul. Confesiuni şi consideraţii de mare scriitoare a făcut Herta Müller cu privire la consecinţele bilingvismului în propria scriitură. Asimilarea expresiilor româneşti a făcut ca în spaţiul german să pară o autoare suprarealistă, când, de fapt, mizele ei au fost cât se poate de realiste. Cea care a refuzat uneori să vorbească în limba română i-a dedicat acum un discret elogiu, cu exemple: preferinţa pentru sensul românesc al „fazanului“ (din titlul Omul este un fazan pe lume), mai expresiv decât cel nemţesc, de „orgolios“.
Cu nimic mai prejos a fost şi întâlnirea cu autorul Levantului. Am întâlnit, în penultima seară a festivalului, un Cărtărescu seren, care şi-a folosit fragilitatea şi delicateţea interioară de data aceasta nu pentru a se răfui cu criticii, ci pentru a ne permite accesul la ce înseamnă cărtărescianismul în carne şi oase: un misticism friendly, bine asimilat, cu exemple din biografia proprie. A vorbit sclipitor, în termeni ireductibili aici, despre capacitatea de a fi numai literatură ca despre un soi de martiraj, dar şi despre coincidenţele haioase dintre ficţiune şi realitate: prieteni vechi care s-au recunoscut, cu plăcere sau, dimpotrivă, cu oroare, în ficţiunile lui despre copilărie. A citit, apoi, melancolic, din Mendebilul şi Levantul, lăsându-se dus de pe scenă doar când a rămas fără voce.
Acesta a fost FILIT-ul 2014, cât am putut vedea, auzi şi înţelege. Rămân cu nostalgia Nopţii de poezie de sâmbătă, când, după ce recitalurile s-au încheiat, am fost deturnat de la plecarea spre hotel pentru o ultimă bere de tânărul poet Matei Hutopila. Care se întreba ce se va întâmpla de luni, când el îşi va relua jobul, noi vom fi plecaţi, cortul FILIT, dezasamblat, iar ceaţa va îneca din nou Palatul Culturii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper