Oameni iluştri

Un articol de George Neagoe

V.A. Urechia, Din tainele vieţei. Amintiri contimporane (1840-1882), ediţie îngrijită, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi glosar de Leonidas Rados, Iaşi, Editura Polirom, 2014, 476 p.

 

Leonidas Rados merită felicitat pentru că i-a schimbat statutul lui V.A. Urechia. Temerar este efortul de a propune o ediţie din memorialistica unui învăţat mazilit de T. Maiorescu printre notele de subsol, prin articolul Beţia de cuvinte în Revista Contimporanul (1873). Efortul cercetătorului ieşean se dovedeşte exemplar. A remediat un exces polemic, pornit din animozităţi, preluat necritic de posteritate şi confirmat, peste decenii, ca abuz de putere estetică. Strict filologic, soluţia aleasă de Leonidas Rados dovedeşte atât rigoare, cât şi eficienţă. Pentru prima dată sunt strânse în volum articolele, autobiografice şi evocatoare, oferite de V.A. Urechia periodicelor Secolul XX (1900) şi Apărarea naţională (1900-1901). De asemenea, scriitorul a încredinţat şi unele fragmente din Jurnalul meu, lăsat în câteva manuscrise, despre care Leonidas Rados atenţionează că: „S-au «rătăcit» măcar două, dacă nu trei sau mai multe, din caietele Jurnalul meu, aşa că, cel puţin pentru moment, se poate închide doar cercul memoriilor destinate publicului“ (p. LXXIV). Ar fi nespecific moderaţiei de care aminteam să susţinem că ne aflăm în faţa unei opere de excepţie. Totuşi, nu trebuie să ne luăm precauţii ca să discutăm despre o revelaţie. Personalitatea lui V.A. Urechia se încadrează în câteva contexte recurente ale culturii române. Cea mai pronunţată ar fi vocaţia enciclopedică, dublată de tendinţa de manipulare a genealogiei (D. Cantemir, B.P. Hasdeu). Despre alipirea numelui care i-a adus mai degrabă defăimarea (ca în nuvela lui Hasdeu, Duduca Mamuca) îngrijitorul ediţiei remarcă: „Un lucru care nu s-a observat până acum este că nepotul lui, George, viitor profesor la Facultatea Juridică a Universităţii din Iaşi, pe care l-a luat sub protecţia lui, călătorind împreună cu el în Italia şi Spania sau trimiţându-l ca bursier la studii în Torino, folosea acest nume de familie cel puţin din anul 1860, dacă nu dinainte“ (p. XIII).
Aparatul critic furnizat de Leonidas Rados, Prefaţa minuţioasă, Tabelul cronologic amplu  şi Glosarul lămuritor, rezolvă majoritatea controverselor legate de receptare, destin şi limbaj. Nimeni nu a avut până acum cumpătarea de a aduna respectivele medalioane – cu întindere evident influenţată de lungimea coloanelor de ziar – şi de a le înfăţişa în ordine cronologică, aşa cum fuseseră concepute. Gestul corespunde unui principiu din dreptul roman, sesizabil şi în intervenţiile publice semnate de V.A. Urechia: audiatur et altera pars. Se numeşte pluralism sau perspectivă democratică. În sensul menţionat, exemplul potrivit îl vizează pe Eminescu, prezent doar o dată, în calitate de traducător, în 1879, al unui libret de operă compus de Carmen Sylva, principesa Elisabeta, soţia lui Carol I (p. 361).
Paşoptist iluminist
Spiritul clasicist l-a ghidat dintotdeauna pe intelectualul care, la fel ca rivalul său, a predat la Universitatea din Iaşi, iar apoi la cea din Bucureşti. Pentru lumea literară actuală, rostul primar al publicării culegerii Din tainele vieţei. Amintiri contimporane (1840-1882) este să infirme insuficienţa pregătirii ştiinţifice de care dispunea V. A. Urechia. Parte a acestei prejudecăţi se află în glumele lansate pe seama pierderii diplomei de bacalaureat, obţinută la Paris (1856-57), întâmplare apropiată de cazul lui Nae Ionescu. V. A. Urechia a reprezentat un nume consacrat internaţional, sinteza între iluminismul progresist al începutului de veac (prin Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele) şi liberalismul revoluţionar paşoptist, confruntat cu şocul civilizaţiei la fiecare vizită peste hotare: „Aici avui încă o dată ocaziunea să mă conving prin mine însumi că românul de nimic nu se miră. În viaţa mea nu văzusem o cale ferată. Era deci un lucru demn de atenţiunea mea (p. 55)”. Şi asta la Lwow, în Polonia, sub stăpânire habsburgică, în 1856. Reacţia pare că ar continua lamentaţiile lui V. Alecsandri din Iaşii la 1844, proză despre starea deplorabilă a drumurilor din capitala Moldovei.
Tonul povestirilor şi al portretelor dezvăluie o natură patetică, a cărei rigoare a fost subminată de sentimentalism, apropiată ca atare de Hasdeu, de Iorga, de Nae Ionescu şi de discipolii ultimului. Este ceea ce lui Maiorescu i-a lipsit, desconsiderând patriotismul ca pe o manifestare a iraţionalităţii. Pentru întreaga societate românească, lectura lui V. A. Urechia ar da o idee asupra necesităţii educaţiei latineşti în şcoli. Dincolo de latura umanistă a procesului de instruire, se numără asimilarea şi perpetuarea unor tipare de gândire şi de redactare dominate de valori ca: măsura potrivită, elogierea adversarilor bine cultivaţi, dreptul la opinie, interesul obştesc şi întâietatea opţiunii europene în discursul asupra românităţii. În tentativa de a menţine trena surorilor de gintă latină, se ivea o discrepanţă între aşteptări şi împlinirea lor. V.A. Urechia accepta să fie un provincial în Franţa. Dar îl bulversa comportamentul gospodăresc al lui George Sand, scriitoarea măreţită de propria imaginaţie: „Închipuiţi-vă o doamnă corpolentă, cu ochelari pe nas, cu o bonetă de bunică pe cap, îngropată între perine în voltairul ei şi, mare Doamne! – împletind un ciorap!“ (p. 64).
Puţină filologie
În privinţa învăţământului, relatările despre epocă degajă instabilitatea programelor de studiu ca şi astăzi. Diferenţa rezultă din modelul civic aşezat la temelie. Dacă în aparenţă vieţile „ilustre” îl inhibă pe povestitor, dintr-un exces de modestie caracteristică abordării, îl preocupă în schimb omenescul. În acest punct, autobiograful îşi revendică mica feudă – dreptul la subiectivitate – solicitând tacit indulgenţă pentru defectele speciei (adică ale lui). Totodată, V. A. Urechia păstrează – în ipostaza de memorialist, de martor – retorica festivă a lui Suetoniu sau Plutarh. Plebeismul se alătură aulicului, fără a se amesteca. De fapt, printre rânduri se desprinde un îndemn la împărţirea judecăţii. Autorului i se cuvine îngăduinţa. Iar personajelor lui, admiraţia, pe care el însuşi o impune: „Dacă amintesc aceste puţine din vechile mele relaţiuni cu ilustrele şi neîntrecut profesor, este ca să le ştie generaţiunile tinere şi să se minuneze – cum m-am minunat şi eu altădată – de nemeritata pornire de război contra mea a direcţiei nouă. Tanta cupido gloriae incesserat pe d. Maiorescu, încât să nu mai distingă între amici şi neamici, între cei cari cugetă aproape ca d-lui îşi între cei cari îl dezaprobă cu totul?” (p. 367). Citatul precedent este o lecţie de magistratură a răspunsului, de îmbinare necesară şi obligatorie a polemicii cu pamfletul. Distincţia lui E. Lovinescu între cele două specii nu a funcţionat niciodată. Au existat însă metode ale camuflării insultei, precum citatul latinesc, cu valoare generală şi, concomitent, cu adresant. Se crea astfel o comunitate interpretativă impregnată de marea cultură. Orice persoană, care înţelegea mesajul, empatiza. Indignării lui V. A. Urechia, exprimată eufemistic ca o „minunare”, i s-ar potrivi îndoiala şi problematizarea. Într-o dispută de idei nu contează combatanţii, ci principiul. Numai că principiul a rămas, deocamdată, anihilarea adversarului.
Amintirile… lui V.A. Urechea sunt pasionante şi pentru relaţia dintre expresiile idiomatice şi mentalitatea care le-a impus. Călătorind prin Europa, cărturarul are auzul fin şi pricepe, de pildă, că suprasaturarea limbajului de cuvinte triviale nu constituie o carenţă de conduită, ci denotă eliminarea tabuurilor prin participarea colectivă la uciderea ţapului ispăşitor, identificat cu alt animal în Peninsula Iberică, zonă pusă multă vreme sub tutela Inchiziţiei: „Adevărul că tot dicţionarul pornografiei spaniole, debitat şi la «funcţiuni de tauri», la care asistă regina, Curtea, contesele, marchizele, granzii de Spania, nu produceau şsic!ţ nicio impresie demoralizatoare. Era ca un fel de interjecţiuni fără de semnificaţie. Şi nici nu se poate nega că intenţiunea ce o pune omul în vorbă este ce dă rostul vorbei…” (p. 93). Pentru contemporanii noştri, mai interesante ar fi vocabulele „deţinut politic“ – folosit şi de G. Sion în Suveniri contimpurane cu referire la mişcarea de la 1848 – şi „ministeriabil“ (p. 414). Din cercetări personale recente, pe ultimul l-am întâlnit la Hortensia Papadat-Bengescu, în Concert din muzică de Bach. Dar şi mai pasionantă este explicarea sintagmei care a descris conferinţa lui V. A. Urechia, din 1864, la tricentenarul naşterii lui Shakespeare, întâmpinată astfel: „Se pare că lucrarea mea nu fu tocmai rea.// Ea fu aplaudată de consulul britanic, de numerosul public şi de colegii mei universitari“ (p. 143). Or, la englezi, lauda lingvistică supremă constă în negarea potenţialului nociv, lăsându-l pe destinatar să descopere ideea că binele are origine sacră, că, aşadar, a glăsuit voinţa divină. Nu e improbabil ca V.A. Urechia să fi deprins codul. De aceea îşi concetrează ochiul asupra înaltului demnitar.
Unui om ilustru îi prisoseşte diplomaţia.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper