O poetică a provizoriului

Un articol de Mihaela Iacobescu

Sub semnul neîncrederii existenţiale se naşte o poetică a provizoratului. Şi nu mă gândesc la formula clasic acceptată prin intermediul filosofiei şi religiei a nefixării în spaţiul mundanului, ci la o poetică a provizoriului în sensul cel mai acut al noţiunii, ce îmbracă forma derizoriului oricărei tentative de consecvenţă existenţială în oricare dintre aspectele cele mai fireşti ale aşa-zisului banal cotidian. De la neîndeplinirea proiectelor ce presupun efort susţinut, până la anihilarea implicării emoţionale într-o relaţie de iubire de lungă durată (nemaivorbind de luarea în considerare a absolutizării acesteia). De la reticenţa în faţa schimbării şi păstrarea unei poziţii confortabile (aparent marcă a stabilităţii, în esenţă doar încrâncenare eşuată de a cuprinde necuprinsul în clişee sau chiar formulă a mediocrităţii spirituale) până la reacţia contrară a reînnoirii – doar aparente – numeroaselor elemente ce ţin de existenţă fără minima aplecare de a le înţelege, de a le aprofunda. De la lipsa implicării, formă a pasivităţii şi inerţiei interioare, până la dezinteres total. De la lipsa dorinţei de stabilitate în plan profesional ori personal, la absenţa speranţei şi la apariţia refuzului de a trăi.
Căci nu suntem decât fiinţe supuse trecerii, iar epifaniile nu se întâmplă zilnic. Nu reprezentăm decât, în cel mai bun caz, punţi către cer, încercări nereuşite de a convinge zeii că putem „zbura“, că ne putem înălţa. Nu suntem nici aici (pentru că planul absolutului ne cheamă) nici acolo (pentru că profanul ne atrage); nu suntem nici iniţiaţi, nici complet neofiţi, nici apolinici, nici dionisiaci. Edulcorat de propria fiinţă inaptă pentru transcendere, creştinismul e practicat într-o manieră ce-l apropie de superstiţie, iar religiosul se prezintă în lumini şi umbre. Uităm de noi când trebuie să ne amintim şi ne propulsăm spre ţinte inadecvate, exacerbându-ne eul atunci când nu este cazul. Oscilăm între umilinţă şi orgoliu, între credinţă şi necredinţă, între linişte şi zbucium interior, neştiind cum să ne armonizăm cu noi înşine şi cu ceilalţi.
Nici locul, nici momentul nu par a ne aparţine cu adevărat. Nici măcar timpul. Ne-am născut fie prea târziu, fie prea devreme. Pendulăm indecişi între un atunci (a se citi după preferinţă, interbelic, ori illo tempore, sau pur şi simplu copilărie, oricând ar fi fost aceasta) şi un acum (evident prea concret, total fracturat de cele anterioare, respirând în grabă un aer „consumist“ de cea mai tristă închipuire), uitând că ceea ce încercăm să refacem nu e un timp al începuturilor, o unitate primordială certamente inaccesibilă, ci un mod de a trãi subiectiv, dar autentic, grefat pe noţiunea antică de kalokagathia. Dar şi adevărul a căpătat astăzi mai multe feţe, împrumutând parcă din ipocrizia celor care-l clamează zilnic. Nu pare a mai exista nici în cazul acestei noţiuni un absolut, căci fiecare dintre noi deţine propriul adevăr despre orice, iar controversele privind un subiect sau altul sunt interminabile. În ceea ce priveşte binele, şi aici relativizarea conceptului capătă accente cel puţin bizare, să nu spun groteşti de-a dreptul, în anumite circumstanţe. Noţiunea de bine obştesc, deja perimată, nu-şi mai face simţită prezenţa decât în discursurile electorale patriotarde într-o tentativă de persuasiune, la rândul ei, depăşită. Cât despre binele fiinţei umane, în toate aspectele vieţii, nu pot spune decât că înţelegerea acestei noţiuni este discutabilă şi chiar îndoielnică. Ideea că poţi face un bine cuiva, pur dezinteresat, e privită cu reticenţă sau şi mai grav, cu suspiciune. De parcă dintr-o dată, întreaga omenire s-ar fi transformat în maşinării lipsite de suflet ce, în mod mecanic, refac acelaşi traseu sumbru. Încercăm atunci să recuperăm frumosul din viaţa noastră, să reînnodăm firul unei istorii personale ce pare dintr-un alt timp ori să creăm noi începuturi, sperând regăsirea întru fiinţă. Cu o fiinţă ce se zbate neputincioasă la graniţa dintre bine şi rău, frumos şi urât, adevăr şi minciună.
Trăim în România, dar ne dorim să fim altundeva, nici noi nu ştim exact unde. Căci odată ajunşi într-altă ţară tânjim după meleagurile natale. Nu suntem patrioţi decât de circumstanţă, când ne simţim atacaţi, dar nici nu ne urâm ţara. Însă nici n-o iubim într-o aşa măsură încât să luptăm s-o schimbăm. Refuzăm să acceptăm că suntem doar spectatori şi uneori, pentru scurt timp şi fără un plan viabil, devenim actori; dintr-o dată, spiritul civic pare să ne anime toate acţiunile şi să ne justifice existenţa. Dar rezultatele nu se întrezăresc şi totul se prăbuşeşte. Nu suntem în totalitate balcanici, dar nici europeni… amestec lingvistic de daco-geţi şi latini ne afirmăm identitatea orgolios, în timp ce dualitatea oriental-occidental ne populează mintea cu idei diverse, contradictorii şi utopice…Ne uităm în jur şi nu descoperim suficiente elemente „mioritice“ care să se situeze pe axa noastră identitară. Dispărute în europenizarea/globalizarea ce uniformizează (afirmând contrariul), concepte precum tradiţie şi morală creştină şi-au pierdut astăzi înţelesul, devenind marginale. Schimbarea de paradigmă ce a antrenat constituirea marginalului drept centru (în sens bourdieusian) e regăsibilă în mai toate structurile vieţii cotidiene. Consecinţa acestei transformări e, în plan spiritual, nu doar angoasa, ori nedumerirea privitoare la pierderea „inocenţei“ a paradisului, ci şi o stare de aşteptare a reinstalării „ordinii“ anterioare, ce generează provizoratul. Aşteptându-l pe Godot, cel ce ar putea reface cercul existenţei, fiinţa umană se obişnuieşte cu marginalul, aderă la el (fie şi numai în plan concret) şi confruntat cu o eventuală revenire, cu o normalitate (chiar provizorie) va alege marginalul, continuând sa viseze la centru şi menţinând astfel acelaşi provizorat. Pentru că nu suntem adamici şi nici luciferici. Nici logici, nici ilogici. Nici totalmente subiectivi şi în niciun caz obiectivi.
Suntem tineri şi dorim să fim bătrâni (pentru a accepta că provizoriul vieţii se apropie de final), deci înţelepţi. Nu mai suntem copii, dar nici adulţi, nici maturi, nici imaturi. Nu suntem nici răi, nici buni. Nici Mitici, nici cioranieni. Nici veseli, nici trişti. Nici săraci, nici bogaţi. Caragialian spus, nici prea-prea nici foarte-foarte.
Şi tocmai această oscilare neproductivă, această ezitare primejdioasă între a fi şi a dori să fii, între real şi posibil, ne întârzie în îndeplinirea unui vis, în continuarea unui demers, în descoperirea unei vocaţii. Căci ce ne lipseşte nu este doar consecvenţa, ci şi pasiunea, ba mai mult capacitatea de a ne conştientiza posibilităţile, înclinaţiile, şi de a ne contura o  imagine imuabilă asupra celor ce urmează a fi întreprinse. Nu mai spun că ne lipseşte voinţa sau o anume traiectorie spirituală (ce ar fi, eventual, construită pe baza unor principii), ci că, mai grav, nu avem „organ“ în a depista corect direcţia bună. Şi nici entuziasmul atât de necesar în consolidarea unei căi. Caracterizaţi de atâtea goluri sufleteşti, de atâtea indecizii cum să nu ne îndreptăm către colaps? Cum să nu ne legănăm în bătaia vântului? Cum să nu acceptăm ca unică soluţie, provizoratul, călduţul, mediocrul… în toate?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper