Nichita despre „celălalt Nichita“

Un articol de Constantin Coroiu

Poetul, prozatorul şi eseistul Nichita Danilov şi-a propus să răspundă la mai multe întrebări pe care e de presupus că şi le-au pus sau şi le pun, odată cu trecerea timpului, şi alţii: „… cum a fost creat haloul de poet unic, ce înconjoară azi numele lui Nichita Stănescu? Care ar fi explicaţiile acestui fenomen, a acestei actualităţi îndelungate şi a fascinaţiei pe care continuă s-o exercite Nichita Stănescu asupra vieţii noastre literare?“. Întrebări grele, dar cât se poate de legitime de vreme ce creatorul Necuvintelor a trăit şi a scris într-o epocă fastă a poeziei româneşti, ilustrată de nu puţine vârfuri, cum le califică Danilov, care însă nu au atins altitudinea sa în conştiinţa literară şi în mentalul public. A rezultat o carte de 140 de pagini, intitulată Celălalt Nichita şi apărută la Tracus Arte. Un eseu care e deopotrivă literatură confesivă şi memorialistică, analiză a textului poetic stănescian, îndeosebi a Elegiilor, reflecţie privind condiţia estetică a poeziei şi, nu în ultimul rând, polemică, altminteri cordială, având ca obiect mai ales faimosul portret in aqua forte, pe care i l-a conturat Poetului Cristian Tudor Popescu, în urmă cu unsprezece ani. Am spus portret, dar Danilov nu ezită să folosească termenul „rechizitoriu“. Spre deosebire de alte reacţii, pline de indignare, provocate de articolul lui CTP, publicat în Adevărul literar şi artistic, la a şaptezecea aniversare a naşterii lui Nichita Stănescu, apoi într-un volum, poziţia adoptată de Danilov este una fermă, dar nuanţată şi temperată de o vizibilă stimă, dacă nu şi admiraţie, pentru temutul autor de „ficţiuni speculative“. Reţin numai una dintre observaţiile acute referitoare la textul lui CTP: „Fraza sa nu lasă loc nici pentru îndoieli, nici pentru nuanţe. Cu atât mai puţin pentru trăiri“.
Citându-l pe Nicolae Manolescu, care subliniază că opere precum cea a lui Nichita Stănescu, dincolo de valoarea lor incontestabilă, au capacitatea „la un moment dat“ de a fi reprezentative „pentru o întreagă literatură; fie ca act de pionierat, fie ca o culminare a unui ciclu istoric…“, Danilov reaminteşte că şi alţi poeţi au făcut operă de pionierat, de pildă avangardiştii, dar nu sunt percepuţi ca nişte „piscuri“ de înălţimea lui Nichita Stănescu. Cu toate că „mutaţiile pe care le-a produs opera poetică stănesciană nu au fost mai radicale decât cele ale avangardiştilor, impactul asupra cititorilor şi chiar asupra creatorilor şi, mai ales, a criticilor a fost mult mai puternic“. Încercând o explicaţie, eseistul apelează la alegaţiile socio-psihologului Gustave Le Bon: „Mutaţiile şi credinţele se propagă prin mecanismul contagiunii şi foarte puţin prin acela al raţionamentului“, contagiunea transmiţându-se pe verticală, adică de jos, de la nivelul maselor până sus, la elite – „prin forţa pe care o dă prestigiul“, iar prestigiul – sintetizează Danilov – nu este altceva decât fascinaţia pe care o exercită asupra spiritului nostru o anumită persoană, o operă sau o doctrină. Fascinaţia, zice Le Bon, are darul de a paraliza toate facultăţile noastre mentale (critice), „umplându-ne spiritul de uimire şi respect“. Cât priveşte mecanismele ce conduc la crearea unui curent cultural, artistic, ca, de altfel, şi a unuia social sau politic: „Accentul este pus pe două elemente, aparent contradictorii: locul de gestaţie a ideilor (terasa, cafeneaua, cârciuma literară), la care s-a referit şi Eminescu în poezia Împărat şi proletar, şi prestigiul unui lider“. În acestea, crede Danilov, ar putea fi căutat „punctul de plecare al faimei de poet de geniu“ a lui Nichita Stănescu. Dar ar mai putea fi identificat şi „în tendinţa regimului de a impune masei un sistem propriu de valori… Birtul, cârciuma gălăgioasă au fost creuzetele unde au fermentat ideile şi, probabil, metaforele stănesciene. Iar orgoliul regimului s-a transformat într-o scenă pe care aceste idei şi metafore, printr-un exerciţiu de prestidigitaţie, de magie, au fost aruncate, în sunetul alămurilor, publicului avid de noutate“. Nu e prea mult?! Mai ales dacă ţinem seama şi de concluzia acestui excurs psihosociologic: cârciuma ar fi constituit punctul de unde a început să se propage opera lui Nichita Stănescu, iar boema a însemnat pentru el „un mod de existenţă. Un program. A fost creuzetul artei sale. Ea a fost deopotrivă nocivă, dar şi fertilă“.  Aplicând ideile şi ipotezele lui Le Bon la fenomenul stănescian, cum însuşi îl numeşte, Nichita Danilov speră să ne fi convins că a găsit cheia problemei, în fond şi aceasta, cheia, tot ipotetică. Mă tem că lucrurile sunt mult mai complexe sau, de ce nu, mult mai simple. Oricum, mai convingător în ceea ce priveşte „fenomenul“ în discuţie este eseistul atunci când reciteşte cu ochiul lui de poet şi cu spiritul său reflexiv, dubitativ, interogativ, opera lui Nichita Stănescu, altfel fatalmente inegală, iar rezultatul lecturii lui Danilov sunt analizele şi punctele de vedere din capitolul intitulat „Elegiile între matematica sufletului şi pâlnia urmuziană“. Restul este anecdotică, având şi aceasta, fără îndoială, relevanţa ei.
Nu atât de relevantă este însă, în acest caz, problema pe care Danilov o abordează în secţiunea a patra a eseului său: „A fost Nichita Stănescu un poet religios?“, deşi ipotezele şi consideraţiile sale pe această temă pot fi luate ca un exerciţiu interesant. Aşa cum foarte interesante sunt cele „Câteva amintiri“, ca şi tulburătoarea parabolă, scrisă la scurt timp după moartea Poetului, la care voi reveni în finalul acestor însemnări.
Nichita Danilov povesteşte cum l-a cunoscut pe Nichita Stănescu. L-a descoperit mai întâi în manualul de Limba şi literatura română, alături de Marin Sorescu, pentru ca mai târziu să ia cunoştinţă de „strania frumuseţe ascunsă dincolo de cuvinte“ a poeziei stănesciene. Pe omul Nichita Stănescu avea să-l vadă abia în 1979 la o lansare a cărţii sale într-o librărie centrală din Iaşi, unde poetul Horia Zilieru, mi-aduc aminte şi eu care eram de faţă, l-a prezentat astfel: „Să ţineţi minte, prieteni. Uitaţi-vă bine la acest om. E un geniu. Fiţi fericiţi că aţi avut ocazia să-l întâlniţi! Mândriţi-vă că sunteţi contemporani cu el!“. L-a întâlnit apoi în Sala Oglinzilor a Casei Scriitorilor (O, tempora!) unde s-a petrecut o scenă care l-a dezamăgit. Nichita Stănescu, având „aerul unui zeu cu toga zdrenţuită şi carnea atârnând de oboseală“, i-a adus osanale lui Mihai Beniuc, sărbătorit atunci şi acolo la împlinirea vârstei de 75 de ani, şi „în semn de admiraţie, a dat să-i sărute mâna, finalmente mărginindu-se să-l strângă în braţe“. A avut impresia că marele Nichita ar fi „coborât de pe piedestal“. Sărbătoarea s-a prelungit, ca de obicei, la restaurantul Uniunii Scriitorilor. Portretul pe care i-l schiţează Danilov autorului Măreţiei frigului este unul de crepuscul. Să nu uităm, era luna noiembrie a anului 1982, când poetul era foarte bolnav.
Nichita Danilov precizează că nu este nici adulator, nici detractor al autorului celor 11 Elegii. „Rechizitoriul“ din 2003 al lui Cristian Tudor Popescu, recunoaşte el, l-a pus  serios pe gânduri şi l-a provocat la o relectură a operei lui Nichita Stănescu „într-o altă lumină“. A dorit s-o înţeleagă mai profund, dar a dorit să-l înţeleagă şi pe omul care a făurit-o: „Nu ştiu dacă am reuşit. În acest sens, textul de faţă trebuie văzut ca o încercare. Ca o mărturisire, ca un gest, dacă nu e prea mult spus, de împăcare şi de pocăinţă. E posibil ca între timp şi Cristian Tudor Popescu să fi ajuns la sentimente mai bune faţă de autorul Necuvintelor“.
Încercarea i-a reuşit, cred, în mare parte. Şi ceea ce eventual nu i-a reuşit în stilul sobru al analistului şi în cel uşor nostalgic al memorialistului, a exprimat admirabil, încă înainte de ceea ce aş numi şocul CTP, în parabola deja pomenită, pusă sub titlul „O legendă“, care încheie cartea şi se situează mai presus de orice concluzie. Un Nichita Stănescu dublat de daimonul său, un înger blond „cu ochi mari şi albaştri“ care „trecea citind dintr-o carte groasă cu coperţi de argint“ aidoma celui din poemul Îngerul cu o carte în mâini: „Trecea un înger, / pe un scaun negru aşezat / Trecea prin aer, liniştit / şi mândru. // Eu îl priveam de la fereastră, cum / prin ziduri trece ca prin fum // …Trecu prin blocul nou din piaţă. / Trecu prin chioşcul alămiu / al staţiunii de benzină, abstras, divin. // Primeşte-mi, îngere, strigai, / paharul care-l beau, cu vin. / Pâinea primeşte-mi-o şi sarea / mi-apasă-n coastă înserarea. // Dar îngerul tăcea, trecea / prin soba din odaia mea. / Pe-un scaun negru sta, citind / o carte grea cu solzi de-argint. / Când fu în dreptul meu, strigai / – O, îngere venit din rai, / mă lasă să m-atârn şi eu / de scaunul tău, de braţul tău. // …Astfel prin aer şi prin ziduri / cu îngerul zburam şi eu / la fel cum flutură în vânt / mătasea unui steag înfrânt! // Şi mă răneam de-acoperişe, / de ramuri verzi, piezişe, // Şi mă izbeam de stâlpii lungi, / de cabluri şi de sârme, şi de dungi…“.
„Ce s-a ales cu acest înger, demon sau daimon (cu o carte în mâini) după moartea poetului nimeni nu ştie. Unii zic că l-ar fi văzut la Casa Scriitorilor unde bea cică într-o zi o cafea şi privea melancolic la lumea din jur, alţii că l-ar fi zărit umblând foarte trist pe străzi, în căutarea unui alt poet căruia să-i scrie versurile, dar că, deocamdată, nu şi-a găsit nici unul pe măsură şi continuă să străbată în lung şi în lat capitala“.
Numai capitala?! Şi numai deocamdată?!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper