„Marele dascăl“

Un articol de ION BRAD

Gânduri împărtăşite. Corespondenţă inedită din anii 1969-1984 a lui Ştefan Manciulea cu episcopii Ioan Ploscaru, Ioan Dragomir şi Alexandru Todea, vol. I-III, ediţie de Ion Mitrofan

 

Cele trei volume, publicate de reverendissimul preot dr. Ioan Mitrofan, întemeietorul Centrului de Studii Speciale de la Blaj, cuprind corespondenţa inedită dintre strălucitul istoric şi geograf Ştefan Manciulea, chinuit şi întemniţat pentru patriotismul său luminat, şi trei ierarhi ai Bisericii Române Unite cu Roma, eliberaţi după 16 ani de închisoare: episcopul Ioan Ploscaru de la Lugoj (un distins poet cu pseudonimul Ioan Andrei); episcopul Ioan Dragomir de la Baia Mare; episcopul Alexandru Todea de la Reghin, viitorul cardinal al României, ales în 1992.
Schimbul lor de scrisori, până acum inedite, s-a petrecut între anii 1968 şi 1984, când toţi trei îşi oficiau serviciul divin şi misiunea ierahică în ilegalitate, Biserica Greco-Catolică fiind interzisă, în mod absurd, încă de la 1 decembrie 1948.
Dacă relaţiile mele cu Ştefan Manciulea, bazate şi pe o vastă corespondenţă, le-am evocat în capitolul „Cel mai blăjean dintre blăjeni“, din volumul Printre oamenii Blajului (Editura Bunavestire, 2006), la fel cele care m-au legat de fostul meu profesor şi confesor Alexandru Todea, în capitolul Părintele Alexandru Reîntemeietorul din acelaşi volum, pe ceilalţi doi episcopi i-am descoperit abia în paginile acestor tomuri epistolare.
Trăsătura fundamentală a tuturor acestor scrisori trimise la Blaj lui Ştefan Manciulea şi a răspunsurilor sale este, în mod firesc, legătura lor cu celebrele şcoli ale Blajului, acele „Fântâni ale darurilor“, din care se împărtăşiseră ca elevi şi studenţi teologi, devotamentul pentru Biserica şi credinţa lor, supuse încă persecuţiilor publice, încrederea în dreptatea cauzei lor, identică pe deplin cu a neamului românesc.
Preotul cărturar Ioan Mitrofan, care a strâns, a ordonat şi studiat atent această vastă corespondenţă, poposeşte pe rând la unele caracteristici ale personalităţii fiecăruia. Despre Ioan Ploscaru (1911-1992): „Era un om foarte punctual, aş spune manierat, în a scrie şi a răspunde la scrisori… O altă caracteristică a sa este spontaneitatea şi sinceritatea naturală neforţată, netransformată de condiţiile în care scrie“. Din zecile de scrisori expediate de la Lugoj (str. Frasinului nr. 4 – nume care îl înlocuise pe al lui Petru Pavel, întemeietorul şcolilor, de la 1754) reproduc aici, parţial, doar pe cea datată 3.12.1969, care începe, ca toate celelalte, cu „Scumpe Dascăle“: „Dacă voi fi liber… deoarece se pare că o nouă persecuţie fierbinte a Bisericii noastre începe. Eu o calific de fierbinte că nu-i pot zice sângeroasă, deşi a muri ani de zile în subterane este mai greu decât a fi împuşcat. Aflu că preoţi de-ai noştri din Arad, P.S. Hirţea din Oradea, P.S. Dragomir şi alţii au fost anchetaţi în legătură cu vizita altor doi francezi în ţară cu care ei s-au întâlnit şi care se interesau şi de Biserica noastră… Eu personal sunt convins că numai prin noi arestări şi noi morţi în temniţe se poate ţine la suprafaţă cauza Bisericii noastre“.
O disperare oarecum exagerată în acel an, după atmosfera şi deschiderea din 1968. Totuşi, în 16.06.1973 revine: „Cu toate că percheziţiile, anchetele şi interogatoriile s-au înmulţit în ultimul timp, mie mi se pare un fel de zilele babelor care luptă împotriva primăverii“.
Despre episcopul Ioan Dragomir (1905-1985) aflăm că îşi expedia scrisorile nu doar din Baia Mare, ci şi din satul natal Ariniş. Iată doar două scurte extrase din zecile de scrisori, în 8.02.1976: „Primind scrisoarea trimisă, m-am bucurat având noutăţi despre d-voastră. Mi-e dor de Blaj şi de blăjeni. În această vară nu m-am simţit bine, mai ales inima, acum se pare că s-a mai îmbunătăţit situaţia. Este urmarea firească a 10 ani de închisoare grea“; în 28.07.1977: „Încât priveşte Biserica sunt pe deplin convins – şi cu voia Domnului nimic nu mă poate schimba – că vom învia peste capetele oamenilor, nu se poate clădi pe ură, pe nedreptate, pe teroare, pe lipsă de adevăr. Să terorizezi lumea pentru că cinstit am cerut libertatea Bisericii, e ceva trist şi de tot dureros. Suntem – după cum întotdeauna – fraţii cei mai buni ai neamului şi ţării căreia numai binele îi vrem. Viitorul apropiat va arăta cine a avut dreptate, şi că represaliile nu rezolvă problemele, ci le agravează“.
Iar la 31.01.1979: „La ceasul pus de Bunul Dumnezeu vom ieşi din mormânt, cum spunea pe vremuri O. Goga: «Ce este această Biserică a Blajului? Ce este această Câmpie a Libertăţii? Cimitirul trecutului sau altarul de azi şi de totdeauna al neamului românesc?». Viitorul apropiat îşi va spune cuvântul, încă n-au pierit din lume adevărul, dreptatea şi libertatea pentru care a luptat omenirea. Semne mai bune, mai fericite, nu se pot închipui fără Dumnezeu“.
Şi mai multe, şi mai emoţionante scrisorile strălucitului Alexandru Todea (1912-2002). Mai multe se referă la calitatea de „ucenic“ al celui care se sprijină pe competenţa profesorului său Manciulea atunci când alcătuia şi trimitea scrisori extraordinare autorităţilor în bătălia pentru drepturile Bisericii Române Unite. Iată începutul primei scrisori (expediată de la Reghin, str. Bucegi nr. 22 – adresa la care îi scriam şi eu), datată 2.12.1969: „Stimate Domnule Profesor, Am primit cu multă bucurie rândurile Dv. şi admir dragostea şi răbdarea ce caracterizează activitatea pe care o desfăşuraţi pentru găsirea adevărului în hrisoavele trecutului. Tot ce puteţi, scoateţi la lumină. Căci tot ce iese la lumină e adevăr. Şi singur adevărul ne poate mântui…“ etc., etc.
Şi, în sfârşit, un alt fragment din cea de-a şasea scrisoare, trimisă în 1981, datată 04.04.1981: „Iubite Domnule Profesor, Am primit, cu bucurie, schiţa studiului despre români şi maghiari, din 31.III.1981. Îmi pare un studiu foarte interesant. Cred că aveţi material şi pentru anul 1940-44. Dacă reuşiţi să-l duceţi la bun sfârşit, nu mai aveţi dreptul să vă plângeţi de bătrâneţe, de reumatism, de nesomn. «Plugul badiului» este minunat. Cu certititudine va sosi ziua strălucitoare a «Învierii» lui şi neamul întreg se va bucura. Pentru multele suferinţe din trecut, neamul nostru va ajunge să realizeze ADEVÃRUL împotriva minciunii, BINELE împotriva răului, FRUMOSUL împotriva a tot ce este respingător…“ etc.
Lupta condusă de el şi de toţi ceilalţi ierarhi, preoţi şi cărturari a izbândit doar parţial după evenimentele din 1989. Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, vizitând România în primăvara lui 1999, l-a îmbrăţişat pe cardinalul Todea, de el proclamat, într-un scaun cu rotile. Chiar cu trupul în ruină, spiritul „Părintelui Alexandru Reîntemeietorul“ Blajului istoric şi al Bisericii sale strălucea în lumina nepieritoare a adevărului.
Parcurgând integral toate scrisorile celor trei volume de „gânduri împărtăşite“, am avut senzaţia unui excurs dureros prin Infernul lui Dante şi, adeseori, senzaţia teribilă a unor întâmplări din Recviem pentru nebuni şi bestii, roman inspirat, parcă, din dramele copământeanului maramureşan al lui Augustin Buzura. Episcopul Dragomir îi scria lui Ştefan Manciulea: „Istoria e marele dascăl care ar trebui să ne înveţe“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper