Mai formează şcoala românească gustul pentru lectură?

Un articol de CRISTIANA TODERAŞCU

De multe ori ne gândim la generaţia actuală şi ne întrebăm ce se întâmplă, de ce nu mai există educaţia celor şapte ani de acasă şi de ce nu reuşim să evoluăm aşa cum ar fi firesc, din punct de vedere administrativ, economic, social şi mai ales cultural. Nivelul de intelectualitate, baza evoluţiei de orice tip, pare-se că scade de la an la an, de la generaţie la generaţie. Sau cel puţin aşa afirmă sociologii şi oamenii de litere, dezamăgiţi de nivelul scăzut de preocupare culturală al tinerilor. Şcoala românească nu (mai) formează gustul pentru lectură. Iar lectura este pricipalul filon pe care se sprijină cultura, indiferent de mediu.
Dacă în clasele primare copilul abia intră în contact cu alfabetul, apoi cu lexemele şi frazele, iar în final cu textul la nivel global, ciclul gimnazial de studiu reprezintă perioada în care începem să citim, iar orientarea lecturii devine esenţială. Vorbim, atenţie, de orientare şi nu de obligativitatea adoptării unei anumite direcţii. Desigur că mai toate manualele promovează autorii canonici, cu cele mai importante opere ale lor. Copiii încep să-i citească, de exemplu, pe marii clasici sau pe poeţii majori din interbelic. Ideea nu este rea, dar poate că lista de autori din manualele aferente ciclului gimnazial ar trebui, dacă nu suplimentată, atunci schimbată parţial, aşa încât cei mici să afle că există şi alţi scriitori, cu texte la fel sau poate mai interesante decât cele ale autorilor canonici. De obicei, profesorul de română este cel care alege în ce măsură să respecte linia manualului şi în ce grad să devieze lecturile spre altele necesare şi mai plăcute elevului. Iar pentru ca direcţionarea să fie potrivită nivelului de vârstă şi implicit abilităţilor de comprehensiune şi interpretare, este imperios necesar un bagaj vast de lecturi al profesorului-îndrumător, o abilitate de organizare a lecturilor după diverse criterii, astfel încât dascălul să aleagă ce este potrivit pentru elev la un moment dat, o privire cumva de după lectura parcursă de copil, aşa încât adultul să prefigureze efectul textului asupra celui mic. Concordanţa cu nivelul de vârstă şi mai ales cu abilităţile şi interesele copilului este strict legată de procesul de observare pe care profesorul trebuie să îl realizeze asupra învăţăcelului. Or, în şcoala românească nu există etape/ore de observare a copiilor, ci doar programe stufoase, încărcate de lecturi obligatorii.
Sigur că este necesară respectarea unui curriculum naţional, care să cuprindă, la limba şi literatura română, cele mai importante opere. Dar ideal ar fi ca acestea să fie interconectate sau conectate cu alte domenii, precum teatru, film, artă. Interdisciplinaritatea poate asigura un plus de interes din partea elevului.
Un rol important în educarea gustului de lectură îl deţine, evident, profesorul. Oricum ar arăta programa naţională, dascălul este cel care ar trebui să o particularizeze în funcţie de clasa sa de elevi. Iar acestui aspect i se poate adăuga tocmai contactul cu alte medii, despre care am amintit anterior, aşa încât lectura să nu mai reprezinte o simplă parcurgere obligatorie a programei, cu sau fără interes, cu sau fără rezultate. Punerea lecturii în relaţie cu viaţa socială a elevilor poate da randament. De aceea, încurajăm activităţile colective şcolare sau extra-şcolare, de vizionare de filme adaptate după cărţi, participări la spectacole de teatru, realizări de proiecte interdisciplinare pe grupuri sau echipe şi mai ales participări la evenimente culturale, precum lansările sau târgurile de carte.
Mai mult, ora pe care profesorul o ţine la clasă poate îmbrăca diverse forme, debarasându-se de schema predare-învăţare-evaluare. Poate că evaluarea nu ar mai trebui să ocupe un loc atât de important, iar locul ei să fie ocupat de un feedback generos. Copiii nu îşi doresc să răspundă la întrebări fixe legate de textele citite. De fapt, ei nu îşi doresc să răspundă deloc, pentru că întotdeauna răspunsurile lor primesc o notă. Feedback-ul corect şi motivat este însă o necesitate, din punctul meu de vedere, dar nu o bază pentru notarea în catalog. Îmi surâde mai mult ideea de discuţie liberă argumentată, în care profesorul să deţină rolul de moderator şi să intervină doar dacă este necesar. Să lăsăm copiii să descopere lumea prin lectură şi să se exprime fără inhibiţii! Concluzia este una singură: libertatea dirijată (cu atât mai mult cu cât vorbim despre o vârstă fragedă).
La nivel liceal, tind să cred că lucrurile se agravează. Programa şcolară este rigidă, iar profesorii urmăresc predarea operelor care pot deveni subiecte la examenul de bacalaureat. Există o presiune uriaşă pe umerii elevilor, atâta vreme cât facultăţile continuă să admită studenţi prin concurs de dosare. Lecturile obligatorii sunt citite sau semi-citite la foc rapid, mai mult prin scanare decât prin aprofundare. Iar de lectură de plăcere nici nu poate fi vorba. Liceenii se specializează în găsirea cuvintelor şi frazelor-cheie ale textului, care îi salvează de la citirea integrală a operelor. Astfel că pierderile sunt uriaşe. Lectura nu mai e lectură, ci un soi de activitate automatizată, strict necesară pentru absolvirea examenului de maturitate. Puţini elevi citesc şi altceva pe lângă ceea ce solicită programa (cu excepţiile de rigoare, desigur), mare parte dintre dascăli neacordând importanţă acestor aspecte sau neştiind cum să promoveze cărţile în rândul tinerilor.
Nici la nivel universitar lucrurile nu sunt tocmai roz. Bibliografiile sunt vaste şi, de multe ori, rămân o necunoscută pentru studenţi. Cursurile nu reuşesc să acopere în cele câteva zeci de minute tot ceea ce ar fi necesar, iar tinerii nu mai au interes să-şi completeze informaţiile prin studiu individual, preferând să-şi petreacă timpul liber cu prietenii sau cu tehnologia. Totuşi, remarcăm o uşoară ameliorare a acestor aspecte problematice în cazul facultăţilor umaniste, unde există şi profesori dedicaţi cărţii, care încurajează lectura şi avalanşa de idei ce poate apărea după finalizarea procesului de parcurgere a textului. De asemenea, există şi studenţi dedicaţi, pentru care lectura e o pasiune, devorând trilogii întregi în doar două-trei zile şi savurând ciocnirile de opinii din cronicile literare.
Gustul pentru lectură este rezultatul unui proces de lungă durată şi, totodată, un aspect din viaţa individului care se perfecţionează constant. Nu există o vârstă anume la care gustul pentru lectură să fie cristalizat. Fiecare persoană descoperă frumuseţea şi utilitatea cititului într-o anumită perioadă a existenţei sale sau niciodată. Iar ceea ce ne preocupă este acest „niciodată”, pe care şcoala ar trebui să îl elimine din viaţa individului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper