Ma-Ya-Hi, Ma-Ya-Ho, ura, sunt din România!

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Când eşti acasă, totu-ţi pute: claxoanele îţi spulberã creierii, alarmele ţipă de parcă în secunda următoare şi începe atacul nuclear, manelele duduie din Merţane, interacţiunea cu posesorii lor e o bucurie fără sfârşit, covorul de seminţe e omniprezent, gropile aşijderea. Cum îţi scade vigilenţa, cum te-ai ales cu-o ţeapă. Şi toată lumea urlă. Iar când deschizi televizorul… Mare blestem să trăieşti pe aici! Când eşti, însă, pe alte meleaguri, perspectiva se inversează cu grăbire. Mi-aduc aminte că odată, în parcarea din faţa unui castel din Maastricht, am zărit un Duster negru cu număr de Olanda. Am început să ţopăi în jurul lui şi să-l fotografiez din toate poziţiile. Parcă nu mai văzusem maşină în viaţa mea! Dar faptul că marfa şi calitatea noastră se aflau reprezentate în lume mă umfla de mândrie naţională.
Cu vreo nouă ani în urmă, mă aflam la Paris, în ultimele zile de sejur. Prietena care mă găzduia mă îndrumase către un magazin mai ieftin de unde să târguiesc ceva suveniruri pentru cei de acasă. Mă foiam printre rochiţe cu calculatorul mental în flăcări de atâtea socoteli şi convertiri euro-lei. Lângă mine, două negrese tinere îşi treceau leneş mâna printre stămburi. Şi deodată la radio aud parcă un refren cunoscut: Ma-Ya-Hi, Ma-Ya-Ho, apoi ceva în limba română. Şi nu mică mi-a fost mirarea când fetele încep să fredoneze vesele şi să-şi legene posteriorul şi şoldurile generoase pe ritmurile lui O-Zone. Feţele lor, toate numai zâmbet! Îmi venea să le sar de gât şi să le pup, nu alta!
Într-o altă excursie, la München, mă urc într-un taxi. Şoferiţa mă întreabă de unde sunt. Din România. Şi tam-nesam îmi declară: „Te iubesc!”. Am rămas perplexă. Poate arătam mai bine în ziua aia?, m-am îmbujorat în prima secundă. Dar dacă vrea să mă răpească? Pe moment, zeci de situaţii mi-au trecut prin cap. Mă speriasem, însă, de pomană. Doamna din faţă m-a lămurit: cu douăzeci de ani în urmă, când s-a căsătorit, îndrăgostită până peste urechi, învăţase cum se spune „te iubesc” în vreo patruzeci de limbi. Ca să-şi delecteze soţul în fiecare zi cu o declaraţie în alte sonorităţi! Iar acum, ori de câte ori avea prilejul, îşi exersa cunoştinţele.
Se termina vacanţa şi gârbovită de tristeţe, cu lacrimi în ochi, făceam check-in-ul în aeroportul din Bali. Cu o politeţe ireproşabilă, funcţionarul i se adresează prietenului meu: „Excuse me, sir, are you from Romania?”. Lucrul era ca şi evident, doar avea paşaportul lui în mână. În primă instanţă, m-am gândit „Doamne, o fi venit vreunul de-ai noştri să fure şi de prin Bali?”. Dar bărbatul din faţa noastră, vădit încântat, îi cere o favoare: „Could you tell me, please, what Nu mă, nu mă, nu mă iei means?”. Asta da provocare când ai în spate o coadă de treizeci de oameni! Şi nu numai atunci. Azi-noapte, m-am documentat pe internet la „lyrics” O-Zone, nu cumva să greşesc transcrierea. Şi, cu toată formaţia mea de umanist, nici nu vreau să mă gândesc ce m-aş fi făcut dacă-mi cădea la bac o analiză de text O-Zone. Aş fi dat din colţ în colţ. Dar acolo, la mii de kilometri de România, creştea inima în mine de bucurie cât casa.
Dar nu chiar atât ca într-o altă situaţie. În aceeaşi zi cu magazinul din Paris, mă dusesem să văd Opera Bastille. Pe dinafară, evident. Şi tot învârtindu-mă de colo până colo în faţa intrării, zăresc două doamne elegante, fine, care se postează în faţa programului şi îşi scot, din poşetele lor frumoase, carneţelul ca să-şi noteze ceva. Ce? Datele în care erau programate spectacolele lui Andrei Şerban. Îmi venea să strig „Şi eu sunt din România, şi eu sunt din România!”.
Uneori e atât de plăcut să fii din România…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper