Lucia di Lammermoor sau scufundarea operei în viaţă

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

O spun din capul locului: greu mă las dusă la operă pentru că mă aştept să găsesc nişte spectacole prăfuite de ţi-e mai mare mila. Pentru nimic în lume nu mi-aş fi închipuit că o montare din genul liric poate fi cu adevărat tulburătoare. Şi, totuşi, miracolul s-a produs: Opera Naţională Iaşi, Lucia di Lammermoor, regia Andrei Şerban.
Am întrebat-o pe directoarea Operei, Beatrice Rancea, care au fost auspiciile acestei opţiuni repertoriale:
„În ultimul timp am încercat să refac repertoriul cu titlurile care ne lipseau, Boema, Aida, Traviata, Bărbierul din Sevilla. Când am văzut Lucia… la Paris, nu mi-am imaginat că o să-l conving pe domnul Andrei Şerban, că o să putem avea această producţie impresionantă din punct de vedere al decorurilor, costumelor şi, nu în ultimul rând, al vocilor care trebuie să acopere această partitură extraordinară. Mă bucur că, după ce a lucrat cu noi Indiile galante şi Troienele, s-a convins că ar fi posibil să încercăm această montare grandioasă cu Lucia… Mă bucur pentru publicul nostru că de acum încolo va putea vedea o Lucie… aşa cum se putea vedea numai la Paris.“
Nu pot să nu remarc că Opera Naţională din Iaşi este într-un reviriment fantastic. Cum s-a produs acesta explică tot directoarea Beatrice Rancea:
„În primul rând, am adus artişti importanţi, cântăreţi, dirijori, care au performat pe scena noastră. În trei ani am avut douăzeci de premiere importante de operă şi teatru-dans sau balet. Asta face ca publicul să fie numeros la spectacolele noastre. Avem bilete vândute cu câte două-trei săptămâni înainte. La început am vândut câte treizeci de bilete în picioare şi acum am ajuns la cincizeci la fiecare spectacol. Sunt nume mari care au într-adevăr ce să arate publicului care a venit aici.“
Sala plină. Ultima repetiţie cu publicul, în care, din distribuţia dublă, performează interpreţii angajaţi la Opera din Iaşi. Regizorul ne previne că aceştia se vor menaja (nu a aniticipat bine, spre fericirea noastră), că nu au obligaţia să cânte cu voce plină, mai ales că sunt după un maraton de patru seri la rând.
Andrei Şerban: „Ideea că opera este în primul rând muzică şi voce este neadevărată, pentru că tot ceea ce se transmite se transmite prin trup. Vocea iese din trup. Dacă trupul nu participă, vocea parcă nu vine din experienţă, din intuiţie, din emoţie. În aceste câteva săptămâni în care am lucrat împreună cântăreţii au încercat să înţeleagă ceva care nu le este oferit deseori, în special în opera din România, rămasă, din păcate, mult în urmă faţă de ceea ce se întâmplă în opera din lume, unde cântăreţii sunt actori. Atunci când pot să cânte şi să joace în mod egal, cântăreţii depăşesc câteodată actorii de teatru. Aseară, nişte actori de la Teatrul Naţional care au văzut spectacolul au fost invidioşi pe jocul cântăreţilor de operă. Interpreţii din Lucia au demonstrat că se poate întâmpla şi în România ca un cântăreţ să fie un actor total.“
Cum să scuturi praful de pe poveşti a căror ingenuitate a fost fumată de secole întregi? Pare o barieră insurmontabilă. Cum să diluezi nefirescul cu care se asociază îndeobşte convenţia teatrului liric, chiar şi atunci când e manevrată de marii regizori? Oricât de atent şi-ar gândi aceştia spectacolele, oricât ar vrea interpreţii să cureţe desuetudinea, imposibil ca ei să nu alunece în ipostazele consacrat artificiale. În montarea lui Andrei Şerban, însă, nici pomeneală de posturile în care înţepenesc cântăreţii tradiţionali de operă, pentru ca, nemişcaţi, cu picioarele bine înfipte în pământ, să dea drumul la triluri. Regizorul face minuni. Cu o uşoară turnură feministă, vechea poveste romantică a Luciei di Lammermoor primeşte o nouă consistenţă. Eroina devine un simbol al femeii manipulate, monedă de schimb în jocurile de putere şi de influenţă politică într-o lume stăpânită de bărbaţi. Mesajul este neaşteptat, iar realizarea, magistrală. Căci în montarea de la Iaşi se întâmplă tot timpul ceva.
În spatele eroilor care ocupă prim-planul, scenele din plan secund creează subliminal, neforţat, impresia de viu şi de realitate. Este unul dintre atuurile care îl fac singular pe renumitul regizor. Numai Andrei Şerban se pricepe la o asemenea magie orchestrată pe multiple niveluri. Nimic nu ia ochii, nimic nu e ostentativ, în schimb totul se îmbibă de viu. Regizorul imaginează nenumărate detalii menite să ofere un continuum contextual, astfel încât viaţa să se manifeste polifonic. În planul al doilea o suită de acţiuni se desfăşoară, se continuă, îşi răspund una alteia.
Spectacolul înaintează prin scene uşor recognoscibile, personajele sau situaţiile au „un ceva“ filmic, astfel încât publicul să le asimileze pe nesimţite, fără să se împiedice de convenţia dramatică. Ofiţeri cu chipiuri de Nazi şi atitudini beligerante, atmosfera de cazarmă cu paturi suprapuse şi comenzi fluierate, jocul de cărţi, băieţi goi până la brâu, cu centuri negre, sunt toate decupate dintr-un imaginar modern în care s-au depozitat mii de asemenea secvenţe. Chiar şi tulburătoarea scenă în care femeile o pregătesc pe Lucia de nuntă, o îmbracă la vedere şi o machiază strident, ca pe o păpuşă moale, de cârpă (în interacţiunea cu ceilalţi, eroina, lipsită de puterea de a opta, rămâne un obiect), este şi ea cinematografică. Mirele cu privire fixă şi atitudine insolentă (excelentul actor Andrei Fermeşanu), adus, în scena nunţii aranjate, în lectică purtată pe umeri de gealaţi, bărbaţii scrobiţi care numără darul, respectiv teancurile de bani din servietele diplomat, ţin de o binevenită şi parodică observaţie socială. Cu alte cuvinte, de viaţa în desfăşurare. Dar oricât de familiare ar fi cadrele, compusul în ansamblu, cu dozajul şi articulaţiile sale, oferă permanente surprize, mai ales când gesturilor din paradigma realistă, lesne de recunoscut, le sunt juxtapuse, pe nesimţite, atitudini simbolice. Inevitabil, atât dramatismul, cât şi poezia cresc atunci când Lucia va cădea sacrificial cu capul pe buturugă sau când miresele se vor multiplica, decupate parcă din perspectiva interioară a unui Edgardo (Florin Guzgă) înnebunit de trădarea iubitei. Andrei Şerban alătură, subtil, cu mână de mare regizor, scene de maximă vitalitate cu elemente simbolice-surpriză, angoasante (roaba neagră din care Lucia scoate premonitoriu cărămizi negre ca smoala sau maldărul de lână albă pe care eroina o scotoceşte în aria nebuniei, pentru a găsi toporul). Stranietatea acestor juxtapuneri făcute fără ostentaţie amplifică dramatismul, dar şi spectaculosul vizual pe care publicul îl decriptează apelând la un cod cromatic consacrat de secole în inconştientul colectiv.
La începutul spectacolului, Andrei Şerban avea să explice:
„Mi-am amintit întrebarea pe care Hamlet şi-o pune tot timpul: de ce facem teatru? Care este intenţia? Întrebarea nu are răspuns. Şi opera se încadrează în aceeaşi întrebare: de ce suntem aici acum, în acest moment? Clipa de acum este irepetabilă. Ceea ce e important este să fie viu. Dacă e viu, dacă are viaţă, înseamnă că ne-am făcut datoria.“   
Planurile acestea multiple pe care se desfăşoară zeci de acţiuni nu ar fi fost posibile în lipsa spaţiului multistratificat. În construcţia din cărămidă roşie, semicirculară, etajul va fi constant populat de viaţa care freamătă. Decorul lui Octavian Neculai se modelează şi remodelează continuu.  Nenumăratele verticale, cu funii care atârnă, cu escaliere care compun formă după formă, cu un cort-baldachin, înălţat pe verticală, în care se consumă nupţiul, dar şi crima, sau cu pasarele care coboară pentru a tăia scena în diagonală, umplându-se de oameni şi de mişcare, ritmează deconcertant spaţiul. Viul din acţiunile imaginate de regizor se întregeşte cu dinamismul din conceptul scenografic. Spaţiul debordează de obiecte din sălile de antrenament asociate inevitabil cu mişcarea: cal cu mânere, ţintare, saci de box, inele, paralele… Într-un asemenea cadru, interpreţii joacă pe scări, la înălţimi diferite. Alţii sunt suspendaţi de inele sau fac exerciţii de scrimă. Nu există momente plate în montarea lui Andrei Şerban. Aproape în fiecare minut, chiar şi în părţile în care se aude doar orchestra dirijată de Vlad Iftinca (crescut în Opera din Iaşi, dar acum invitat special, spre bucuria tuturor, de la Metropolitan Opera din New York), mişcarea umple spaţiul. Iar scena străluceşte de culoare şi prin evantaiul de costume elegante, extrem diversificate, desenate într-o cromatică fină, marca Lia Manţoc. Contraste, elemente-surpriză (oameni atârnaţi cu capul în jos, ca în debutul surprinzător al spectacolului, militarul cu pistolul aţintit spre public, chiuvetele din stânga scenei) alternează cu tuşe cu funcţie decorativă ca femeile care aruncă din coşuri frunzele îngălbenite.
Pe scenă, baloane colorate şi o sarabandă a mişcării. Adversar al staticului şi al înţepenirii cântăreţului de operă în posturi ridicole, Andrei Şerban îşi convinge interpreţii să cânte în timp ce fac, de exemplu, exerciţii la paralele. Lucia (Lăcrămioara Maria Hrubaru Roată) îşi interpretează ariile dându-se în leagăn cât e scena de mare sau, cu o performanţă uluitoare, stând suspendată în mâini la paralele. Expresivitatea ei pe scenă ar merita de dat ca exemplu în manuale. Cântăreaţa se află în veşnică mişcare, iar dramatismul său creşte până la disperarea de Medee însângerată, cu ochii mari şi obrajii mânjiţi în roşu, care încearcă să se cureţe simbolic de crimă, spălându-şi părul în faţa publicului. Nu trebuie să fii expert ca să-ţi dai seama de calităţile vocale ale interpretei, de strălucirea şi căldura vocii sale sau de cele ale lui Jean Kristof Bouton, în rolul lui Enrico, actor la fel de înzestrat, care reuşeşte performanţa de a cânta în timp ce-şi face răsucirile la inele.
Bineînţeles, atuurile acestea fizice se explică şi prin tinereţea distribuţiei. Secretul ei îl aflăm de la directoarea operei, Beatrice Rancea:
 „Am ţinut foarte mult la performanţă, la profesionalism, la nume care au într-adevăr ce să arate publicului şi angajaţilor noştri, cu atât mai mult cu cât toţi sunt tineri. Marea majoritate a debutanţilor pe care i-am avut şi în Boema, şi în Traviata şi acum şi în Lucia… sunt tineri care au de abia un an de când sunt solişti. Pentru că i-am scos din cor. Mi s-a părut foarte important să nu treacă mult timp până ce tinerii talentaţi să ajungă solişti. Şi eu am fost interpretă la Operă şi ştiu cum e. Am stat şapte ani în ansamblul Operei până am ajuns solistă. Ştiu cum e ca într-o seară să ai rol principal, să fii titlul spectacolului, iar în a doua să cari o tavă printr-o operetă. E foarte important să ajutăm tinerii, să-i creştem şi să pregătim generaţia pe care o lăsăm în urmă. În Lucia… absolut toţi debutează în aceste roluri importante.“    

 

Untitled-3

Un comentariu pentru “Lucia di Lammermoor sau scufundarea operei în viaţă”

  1. octombrie 7, 2014 la 1:28 pm

    Nimic despre Guzga? Doar despre „calitatile” Lacramioarei si ale lui Jean Kristof Bouton? Nimic de Fermesanu?
    Dumnezeule mare, ati mai fost la opera?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper