Lucia di Lammermoor, marca Andrei Şerban, a sosit la Opera din Iaşi

Un articol de COSTIN POPA

În teritoriul liric, creativitatea lui Andrei Şerban se orientează în aceste zile către revizitarea unor spectacole mai vechi, produse de aproape trei decenii pe marile scene ale lumii, Metropolitan Opera House, Royal Opera House Covent Garden, Opéra National de Paris, Wiener Staatsoper. Este onorant faptul că, recunoscând valoarea montărilor, conducerile celebrelor teatre le-au reprogramat ciclic, permiţând marelui regizor adăugarea de noi valenţe. Ceea ce este însă remarcabil şi profitabil pentru noi, românii, este că Andrei Şerban le-a oferit, parţial, spre prezentare publicului autohton. Şi nu oriunde, ci la Opera Naţională Română Iaşi, teatru care în ultimii ani a cunoscut un reviriment major. Aşa s-a întâmplat prin opera Indiile galante de Rameau (anterior înfăţişată parizienilor la Palais Garnier), după care a urmat spectacolul original Troienele, extras din renumita Trilogie antică montată la începutul anilor ’90 la Teatrul Naţional bucureştean.
În ultima decadă a lunii septembrie, la Iaşi, a venit rândul producţiei cu Lucia di Lammermoor de Donizetti, a cărei premieră avusese loc la Opéra Bastille din Paris în 1995 şi fusese reluată pe aceeaşi scenă în trecuta stagiune.
Un spectacol puternic
Pentru minunatul teatru din municipiul de pe malurile Bahluiului, Andrei Şerban şi-a regândit propria montare, mutând-o temporal cu circa două decenii mai târziu, în anii de după primul război mondial. Îi notez în primul rând pe noii săi colaboratori, Daniela Dima (regizor secund), Octavian Neculai (decor), Lia Manţoc (costume). Ideea de bază s-a menţinut, la fel ca şi şocantele soluţionări. (Trebuie spus că Lucia di Lammermoor pariziană, sursa celei ieşene, a fost un spectacol puternic controversat, contestat sonor la premieră, atmosferă care, ca prin minune, s-a ostoit pe parcurs, pe măsură ce publicul a pătruns mai în profunzime în ideatica lui Şerban. Primirea de la Iaşi a fost pozitivă.)
Aşadar, lumea în care evoluează eroina principală este proprie conflictelor armate, durităţii, o lume dominată de bărbaţi războinici şi vindicativi. Politicul îşi joacă rolul lui, Lucia este o simplă marionetă în tot acest vârtej şi colapsează psihic, evident, pe un fond maladiv, văzându-şi iubirea distrusă. Andrei Şerban a surprins şi a conturat cu putere toate aceste aspecte.
Şocurile montării vin de la bun început, din plasarea primului act într-o sală de sport, unde soldaţii lui Enrico şi el însuşi se antrenează şi fac forţă la spaliere, cal cu mânere, inele (spectaculos a fost interpretul lui Enrico, baritonul Adrian Mărcan, probabil fost gimnast). Chiar şi Lucia îşi întâlneşte iubitul Edgardo în acest spaţiu, după ce cu puţin timp înainte îşi cântase cavatina călărind paralele „egale“, dar şi balansându-se într-un leagăn cvasi-romantic. Apoi, totul continuă în acelaşi ambient, mai mult sau mai puţin modificat (dormitoarele cazărmii din primul tablou al actului secund), între ziduri reci şi construcţii metalice impersonale.
Gradaţia involuţiei psihologice a Luciei este remarcabil redată. Primele semne de derapaj apar în actul al doilea, i se administrează calmante, este machiată cu forţa, violent, grotesc, pentru cununia ce avea să urmeze, ceremonie la care este adusă pe sus. Marea scenă a nebuniei o găseşte în plină criză şi regizorul o pune pe eroină să cânte în cele mai diverse poziţii, în cele mai neaşteptate locuri. Admirabilă soprana Diana Ţugui, o veritabilă cântăreaţă – actriţă. În final, spectrul Luciei inundă spiritul muribund al lui Edgardo.
Convenţii vechi şi noi în operă
Găsesc potrivit a face aici o paranteză. Din start, se ştie, opera este convenţie. O acceptăm de secole, odată cu exprimarea prin voce cântată a sentimentelor, a atitudinilor naturale, de viaţă. Montările moderne ce aparţin curentului „Regietheater“, o necesitate a erei noastre, au impus o nouă convenţie, aceea de a citi expresiv muzica în condiţii scenice provocatoare ideatic, care evită relatările seci ale tramelor, ci le translatează temporal şi le comentează prin simboluri, stilizări şi abstractizări. Cu aceste două convenţii trăim astăzi în sala de operă, cea de-a doua forţându-ne la introspecţii.
Revin. La Andrei Şerban există o minuţie a tratării, platoul este animat, în plină dinamică. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, de la femeile de serviciu care freacă podelele cu sârg, la patrulările soldaţilor lui Enrico, îmbrăcaţi în uniforme negre ce le prefigurează pe cele naziste, de la prezenţa unor îngrijitoare, adevărate „kapo“ de lagăr ce înalţă milităros, ca nişte automate, baloanele multicolore pentru nunta Luciei, la puştile împodobite cu flori în vârful ţevilor. Se joacă pe toate planurile posibile şi confruntările au mare forţă. Mă gândesc la finalurile celor două tablouri ale actului al doilea, memorabile, captivante, puternice.
Remarci fac şi pentru coloristica variată a costumelor nuntaşilor, ce amintesc de „la belle époque“, pentru dansurile de cabaret, foarte potrivite cu perioada în care regizorul a plasat acţiunea.
Exagerările derapante au venit din suprapunerea excesivă a unor zgomote banale peste muzică, cum ar fi scuturatul violent de covoare, încrucişările intense de florete, ţignalele stridente de „deşteptare“ a soldaţilor din cazarmă. Donizetti n-ar fi trebuit tulburat.
Una peste alta, Lucia di Lammermoor semnată de Andrei Şerban este un spectacol de mare impact dramaturgic şi emoţional, odată acceptată a doua convenţie despre care vorbeam.
La premieră, admirabilă
interpretare muzicală
Soprana Diana Ţugui a expus un glas frumos, rotund şi plin, cu limpezime de proiecţie în sală şi cu minunată înzestrare de armonice ce-i conferă bogăţie pe întregul ambitus. A condus expresiv frazele muzicale şi a dezvoltat sunete în pianissimo, bine integrate spiritului belcantoului romantic ce animă scriitura donizettiană. A cântat strălucitor. Unele acute din prima parte a spectacolului au vizat stridenţa, altele – cele tradiţionale din aria „nebuniei“ – au fost eliminate.
Cunoscutul tenor Călin Brătescu, căruia programul de sală îi atribuie apartenenţa germană, este posesorul unei voci cu timbralitate fastă, caldă. A ales o lectură eroică, în care poetica lui Edgardo şi-a făcut mai greu loc, dar spiritul construcţiei frazei italiene a fost permanent prezent şi a sedus. Baritonul braşovean Adrian Mărcan (Enrico) a cântat cu aplomb, cu autoritate, accente potrivite şi acute penetrante. Un glas frumos şi sigur, deşi nu foarte amplu, dar cu frazare frumoasă, a înfăţişat basul ieşean Octavian Dumitru (Raimondo).
În alte roluri au fost distribuite alte forţe locale, tenorul Andrei Apreotesei (Arturo grotesc conturat, cu voce a cărei omogenitate este în creştere şi cu un La natural acut bine proiectat), mezzosoprana Maria Macsim Nicoară (Alisa cu glas pătrunzător), tenorul Alexandru Savin (uşor acoperit de orchestră în debutul operei).
La pupitru, a debutat – ca dirijor în România – Vlad Iftinca, pianist corepetitor la Opera Metropolitan din New York. A fost o şansă pentru Orchestra Operei Naţionale Române Iaşi, pentru cor şi solişti, să lucreze cu un tânăr maestru, a cărui pregătire este foarte solidă şi vine din colaborările cu mari baghete ale momentului. Numele directorului artistic al teatrului newyorkez, faimosul James Levine, este numai un exemplu.
Vlad Iftinca a condus cu tempi potriviţi, decurşi din marea tradiţie italiană, a corelat permanent sonurile din fosă cu dramaturgia scenei, a indus nuanţe şi exprimări subtile. Instrumentiştii l-au urmat cu seriozitate, unele minusuri venind din atacurile eronate ale alămurilor sau din cântul harpei.
A fost aleasă o versiune foarte apropiată de cea integrală, lipsind numai marea scenă a „turnului“ din actul al treilea, confruntarea dramatică dintre Edgardo şi Enrico. Păcat.
Manuel Giugula a pregătit corul, ca de obicei, cu bune rezultate.
Aşa a fost la premieră. Perspectivele colaborării lui Andrei Şerban cu Opera Naţională Română Iaşi sunt luminoase. Se pare că vor urma titlurile Italianca în Alger de Rossini (iniţială producţie a Operei Naţionale din Paris), Povestirile lui Hoffmann de Offenbach (anterior prezentat la Opera de Stat din Viena) şi Faust de Gounod (montare de la Metropolitan Opera din New York). În viziuni rejudecate, se aşteaptă adevărate regaluri scenice.

Diana-Țugui

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper