Literatura română în literatura latină

Un articol de A.GH. OLTEANU

În revista Pro Saeculum de la Focşani (nr. 1-2/ 2014) continuă in extenso (pe nu mai puţin de zece pagini, fiecare, cum se ştie, de mărimea unei coli A4) dezbaterea pe marginea lucrării lui Mihail Diaconescu, Istoria literaturii dacoromane (ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, 832 de pagini), dezbatere susţinută de Ilie Bădescu, preot Dumitru Radu, Tudor Nedelcea, Aurel Goci, Ilie Barangă.
Chiar dacă dezbaterea capătă, ici-colo, accente ditirambice, e de subliniat marele merit al prof. univ. Mihail Diaconescu de a fi realizat, pentru prima oară, o sinteză cu adevărat remarcabilă, valorificând critic preocupările în domeniu ale unor înaintaşi iluştri, precum Dimitrie Cantemir, Gh. Şincai, Petru Maior, Ghenadie Enăceanu – Episcop al Râmnicului –, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Sextil Puşcariu. Dar nu numai pe ale acestora, ci şi pe ale altora, mai aproape de vremurile noastre, din a doua jumătate a secolului al XX-lea, de exemplu teologi precum I.G. Coman, Dumitru Stăniloaie, Antonie Plămădeală, Mircea Puşcariu ş.a., ori pe ale unor istorici literari: Ion Rotaru, Dan Horia Mazilu, Gabriel Ţepelea, Dumitru Micu. Probitatea şi acribia lui Mihail Diaconescu merg departe. El citează până şi un manual de liceu (Limba şi literatura română. Manual pentru clasa a XII-a de Andrei Gligor, Marin Iancu, Aurelia Ilian, Elena Neagoe, Mihai Nebunu, Nicolae I. Nicolae, A.Gh. Olteanu, Lucian Pavel, Elisabeta Roşca, apărut la Editura Didactică şi Pedagogică în 1996), din care reţine un paragraf semnificativ aparţinând lui Mihai Nebunu (pp. 195-196, ediţia 1999), formulând însă şi unele obiecţii nu neapărat îndreptăţite.
Înaintaşilor iluştri li se datorează şi încercările denominaţiei epocii în care „scriitorii“ dacoromani s-au manifestat ca înalţi slujitori ai Adevărului relevat în Biblie, înainte de toate în Noul Testament. Astfel, Sextil Puşcariu sau I.G. Coman vorbesc despre „scriitorii bisericeşti din epoca străromană“, iar alţii, despre „literatura autohtonă“. Denominaţia străromână, referitoare la perioada secolelor I-VII, având în vedere ceea ce s-a numit, apoi, „creştinismul dacoroman“, a fost impusă de Dan Horia Mazilu, care scrie articolul astfel intitulat, „Literatura străromână“, pentru Dicţionarul general al literaturii române, literele L-O, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 2005, pp. 72-74: „Prin întinderea sa în timp (a „exerciţiului cărturăresc“, n.m.), seria scriitorilor străromâni (evocată uneori cu rost, alteori fără temeiuri deosebite) argumentează tocmai continuitatea acestei îndeletniciri şi face din spaţiul daco-roman sau protoromânesc un loc integrat pe deplin în ansamblul unor preocupări ce aveau drept scop producerea cărţii“ (p. 72, col. 2). Mihail Diaconescu foloseşte denumirea de literatură dacoromanã, pentru că e convins că această sintagmă „indică vechimea, fondul etnic, contextul socio-istoric şi socio-politic, precum şi climatul cultural în care au apărut şi s-au impus operele pe care le discutăm“ (p. 201, ed. 1999).
Răstimpul de şase-şapte secole din primul mileniu creştin dacoroman, crezut a fi vid din punct de vedere spiritual şi scriitoricesc, este aşadar iluminat de minţi ascuţite şi sensibile, precum Sfântul Niceta de Remesiana, episcop sud-dunărean (mort pe la 414), care „candidează“, zice Dan Horia Mazilu, alături de Sfântul Ilarie, Sfântul Ambrozie ori Fericitul Augustin, la paternitatea imnului Te Deum laudamus (operă lirică comparabilă cu Luceafărul eminescian). Mitropolitul Dosoftei îi socoteşte „pe ultimii doi autori ai rugăciunii… tipărind-o în slavoneşte la sfârşitul Psaltirii în versuri… sub titlul Mărturisirea credinţei ortodoxe. Stihuri ale părinţilor noştri episcopi Ambrozie al Meliodanului şi Augustin al Hippomiei“ (Dicţionarul…, p. 72, col. 2). Însă Mihail Diaconescu demonstrează, cu argumente convingătoare, că paternitatea Sfântului Niceta este neîndoielnică (pp. 751-752, ed. 1999).
Sfântul Niceta de Remesiana, Episcopul Laurenţiu de Novae (sec. IV-V), Sfântul Martin de Bracara şi istoricul got romanizat Iordanes sunt prezentaţi în cadrul Şcolii literare de la Dunărea de Jos, dar literatura patristică dacoromană e ilustrată şi de Şcoala de literatură de la Tomis, din care fac parte: Sfântul Bratanian Episcop al Tomisului, Sfântul Theotim I Filosoful Episcop al Tomisului, Sfântul Ioan Cassian (360-430 sau 435), Episcopul Ioan de Tomis, Theotim al II-lea Episcop de Tomis (sec. V), Sfântul Dionisie Exiguul (Smeritul) (430-540 sau 545), Valentinian Episcop al Tomisului (sec.VI), Ioan Maxenţiu, Leonţiu din Bizanţ. Pentru a ilustra contextul creştinesc căruia aceşti sfinţi părinţi s-au integrat, preiau un paragraf din intervenţia la dezbatere a preotului Dumitru Radu: „Ei au trăit şi au scris în atmosfera instituită în cultura strămoşilor noştri şi a întregii Europe de Sfintele Sinoade Ecumenice de la Niceea (325), Constantinopole (381), Efes (431), Calcedon (451), cel mai impunător Sinod prin numărul mare de participanţi, din întreaga istorie a creştinismului“ şi al doilea Sinod de la Constantinopole (553) (Pro Saeculum, p. 108, col. 2).
Dar dincolo de vieţile şi operele acestor înalte spirite (atât cât s-au putut ele reconstitui – mai mult decât am bănui, trebuie s-o recunoaştem), lucrarea lui Mihail Diaconescu ridică încă alte câteva categorii de probleme, pe care ne vom limita la a le enunţa şi numai ici şi colo accentua. Aşadar: a) probleme de teorie a literaturii, cum ar fi speciile literare cultivate de sfinţii părinţi (un întreg inventar: epigrama funerară, actul martiric, imnul, biografia, tratatul, dialogul, în formă antică sau modernă, didahia, epistola-dizertaţie, prefaţa explicativă, cateheza – p. 206, ed. 1999), unele interferând, adesea, cu altele, în forme literare foarte complexe; b) probleme de filosofie a istoriei: „Înflorirea speciilor literare menţionate în toată aria de la Carpaţi, Dunărea de Jos şi Marea Neagră, între secolele III şi VII, arată cât de importantă a fost epoca de mijloc a primului mileniu creştin pentru afirmarea şi expansiunea ordinii spirituale creştine şi daco-romane-eline în spaţiul carpato-danubiano-pontic… Într-un spaţiu nelocuit, un asemenea fenomen ar fi fost imposibil. (Ilie Bădescu, Pro Saeculum, p. 107, col. 1); c) probleme de periodizare a literaturii dacoromane: „Criteriul periodizării istorice a literaturii dacoromane este bine stabilit. El presupune patru etape: l) creaţiile literare ale geto-dacilor «despre care nu ştim însă decât că au existat sub forma unor forme narative sau specii ale liricii populare» (oda, peanul, imnul, cântecul de dragoste, bocetul, epoda şi belagines); 2) compunerile în versuri sau proză din Dacia Romană sau Scythia Minor (secolele II-III); 3) redactarea actelor martirice; 4) epoca marilor creaţii din secolele IV-VI (Ioan Cassian, Sfântul Niceta de Remesiana, Dionisie Smeritul, Ioan Maxentius, Leontius Byzantinus şi Martinus de Bracara)“ (Tudor Nedelcea, Pro Saeculum, pp. 110-111); d) impactul cărţii Istoria literaturii dacoromane asupra istoriei noastre şi a culturii actuale, participanţii la dezbateri subliniindu-l la superlativ, încât, aş zice, există chiar un pericol al suspiciunii. Ilie Bădescu: „Tocmai o lucrare ca aceasta a lui Mihail Diaconescu se dovedeşte aptă să înfăţişeze peisajele superetnosului (!) daco-roman în primul mileniu, în toată splendoarea şi amploarea sa“ (s.m., PS, p. 107, col. 2). Preot Dumitru Radu: „…publicând Istoria literaturii dacoromane, Mihail Diaconescu a schimbat definitiv modul nostru de a ne raporta la valorile teologice şi spirituale care ne reprezintă în timp şi în lume… Suntem moştenitorii unei mari culturi, care semnifică ceea ce este spiritual şi înălţător în fiecare dintre noi, dar şi în neamul românesc hristofor de pretutindeni“ (PS,
p. 110, col. l-2). Tudor Nedelcea: „Scrisă într-un stil agreabil, Istoria literaturii dacoromane de Mihail Diaconescu se remarcă prin acribie ştiinţifică, epuizarea surselor documentare, demonstrarea valorii fiecărui scriitor creştin prin pertinenţa analizei critice a operelor păstrate. Este o sinteză riguroasă a unei epoci cu care urmaşii dacoromanilor, românii, se pot mândri. Românii sunt cel mai vechi popor creştin în acest spaţiu european, având «în raport cu toţi vecinii lor un mileniu în plus de viaţă şi cultură creştin㻓 (PS, p. 111, col. 2); e) valorificarea în actualitatea imediată a acestor scrieri dacoromane, aşa cum s-a făcut deja publicându-se opul de 908 de pagini de Scrieri alese din opera lui Ioan Cassian (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1990). În acest sens, este convocat Gabriel Ţepelea, din care Mihai Diaconescu citează: „Am fi nedrepţi cu propria noastră cultură dacă am încorpora în Istoria literaturii române doar «literatura română în limba slavonă» din secolele XV-XVII şi am ignora scrierile româneşti în limba latină care au cunoscut o dezvoltare complexă în secolele IV-VI d.Hr. şi sub forma latinei medievale (târzii) din secolele XVI-XIX“ (p. 195, ed. 1999)
Într-adevăr, dacă cei şcoliţi vorbesc despre literatura română în limba slavonă (v. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, de exemplu), de ce n-am muta începutul literaturii române cu o mie de ani mai devreme, vorbind despre literatura română în limba latină. Avem – s-a văzut – cu ce demonstra aceasta. Şi, dacă numai 5% dintre absolvenţii liceului şi 50% dintre absolvenţii facultăţilor umaniste ar rămâne cu ideea, partida ar fi câştigată. Ar fi, metaforic vorbind, catedrala mântuirii neamului nostru, pe care ne tot străduim s-o construim la propriu. Am ridica însă un monument mai tare decât betonul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper