La dreapta… împrejur!

Un articol de MARIAN VICTOR BUCIU

Dreapta politică este percepută şi pricepută de Alexandru George ca opusul liberalismului, şi nu stânga politică (În istorie, în politică, în literatură, Albatros, 1997, p. 159). La dreapta… împrejur! În regimul nedrept, comunist, dreapta rămâne înfierată mediatic, fie şi conjunctural, nu şi politic, într-un comentariu critic, de altfel favorabil, la N. Carandino, cel din volumul lui memorialistic De la o zi la alta (1979). Al. George citeşte şi pare că se sufocă în „atmosfera de violenţă pe care o întreţinea presa de dreapta“ (O carte de amintiri: La sfârşitul lecturii, III, 1980, p. 234). Dreapta românească îi apare definitiv antiurbană, antiliberală, antiminoritară, antieuropeană, în Pro libertate, Albatros, 1999, pp. 44-9, 224).
Legionarismul (În istorie, în politică, în literatură, Albatros, 1997) ar impune o evaluare prin nuanţare, fiind o dreaptă cu aspecte de stânga. La noi nu s-ar fi realizat separaţia dintre stânga şi dreapta, iar legionarismul, susţine acest păstrător al distincţiei, este un naţionalism românesc, dar şi un haiducism. Lipseşte o înţelegere strictă a acestuia din urmă. Probabil autorul este convins că un colectivism haiducist pleacă dintr-un individualism extrem? Ce se precizează este că el ar fi întâi religie, morală, apoi politică (p. 267).
Legionarii-haiduci ar fi naţionalişti, comuniştii fiind elitişti. Iată o distincţie prea apăsată. Nu mai spun că elitismul natural, propriu, are ataşament naţionalist, cel impropriu, fals, aderă la comunism. (În culegerea de articole şi eseuri de peste doi ani, Pro libertate, distincţia ajunge abandonată, legionarii sunt aflaţi acum egali bolşevicilor: p. 198. Dar nici egalitarismul elitist nu mi se pare justificat.) Aici apare îngăduitor cu Mişcarea Legionară, desigur că nu şi cu Ion Antonescu, diagnosticat şi tratat de aberant, maladiv, şi cu legionarii (p. 172).
Fascismul însă ar fi, pentru istoria românească, doar aberaţia unora ca Ion Ianoşi de a justifica prin el comunismul (În istorie, în politică, în literatură, pp. 256-8, 262).
Conservatorismul (Pro libertate) apare dislocat (19) de tradiţionalismul al cărui prim susţinător la noi este marele istoric N. Iorga. (Tradiţia este legitimatoare, notase anterior, în Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale, 1986, p. 221.) Conservatorismul ar fi orientalism strict (p. 36), moderat după 1848 de boierii legalişti şi antireformişti. Şi marele scriitor Tudor Arghezi, unul dintre reperele literare pe care le-a studiat, a recunoscut rolul prim al clasei boiereşti (p. 39).
Naţionalismul apare taxat dintru început drept miopie, limitare, inadaptare, irealism (Micromegas, în Simple întâmplări în gând şi spaţii, 1982). Îi stă în natură şi cultură autorului ca să închidă în neant naţionalismul de esenţă „imbecilă“ (Pro libertate, p. 141). Şi tot aici, el arată într-un consens larg că bolşevismul şi nazismul provin din socialism, iar împreună cu naţionalismul au produs hibrizi monstruoşi: naţional-socialism, naţional-comunism (p. 184).
Naţionalismul nu înseamnă automat naţiunea sau, cu atât mai puţin, patria.
Al. George nu-şi denigrează nicidecum ţara, un spaţiu nici o clipă al înstrăinării. România este pentru el ca o familie sau o grădină proprie, cum scrie în Simple întâmplări în gând şi spaţii: „Or, e curios să constat că sentimentul meu de solidaritate cu ţara în care m-am născut mă determină să depăşesc orice stinghereală pe care peisajul neştiut mi-ar provoca-o. Nicăieri pe teritoriul României nu m-am simţit străin, nici chiar în cele mai <exotice> locuri“ (p. 275).
E interesant, înainte de a fi derutant, că-şi află o pavăză în etnicitate. În Pro libertate, afirmă că e român şi de aceea fără iluzii comuniste (p. 194). Românii au fost eliberaţi de comunism ca de sub o mare opresiune, precum negrii şi ţiganii (p. 6). Românismul, cum îşi intitulează un articol de aici, iniţiat şi continuat prin Urechia, Hasdeu, I. L. Caragiale, Costantin Rădulescu-Motru, nu a condus la nimic, ignorând prosperitatea, prin extensie economicul socotit bazal (p. 89).
Citim (În istorie, în politică, în literatură), că evreii, integraţi la noi până la Gh. Gheorghiu-Dej, au fost persecutaţi nu doar de legionari, dar chiar şi de liberali, înainte de sovietizarea ţării. Ura este umană, etnicitatea este umană ea însăşi, ca atare ajunge nefericită, dar reală, egalizarea urii. Dacă Bebel crede că „Antisemitismul este marxismul imbecilor“, Al. George afirmă că „Marxismul este expresia antisemitismului evreilor“ (p. 257).
Capitalismul, susţinut tot la modul general, ca tendinţă umană îndrăzneaţă şi în fapt creatoare, este înţeles ca fiind primordial politic, apoi economic, un produs englez impus coloniilor (Pro libertate, p. 244). „În fond, dacă e să ne folosim de termeni spenglerieni, capitalismul s-a născut în lumea omului <faustic>, într-o specie de oameni agitaţi, neliniştiţi, chinuiţi de perspective nelimitate, dinamici şi ingenioşi“ (p. 239). Aceste trei trăsături există însă la modul pervers, aş spune hiper-faustic, şi în comunism. Contează efectul implicativ, nu cauza explicativă. Omul este oricum o fiinţă neliniştită, diferit în transgresiunea – măcar preponderent – constructivă sau distructivă.
Să cunoaştem şi impactul (in)direct cu religia al eseistului.
Nesistematicul, în genere, Al. George identifică, în cartea despre Arghezi, trei tipuri de scriitori religioşi. Misticii laici: L. Bloy,
P. Claudel, Bernanos. Apoi, „mari păcătoşi“: Baudelaire, Verlaine, Villiers de l’Isle-Adam, Rilke. În sfârşit, religioşii liniştiţi: Mauriac, Goga, Pillat (doar aici pătrund şi românii).
Constată, în Marele Alpha, că lexicul religios a fost dobândit de Arghezi în cei cinci ani de călugărie, perioadă când şi-a transformat şi sufletul (spiritul, gândirea, conştiinţa, mentalul), suferind „o rupere în structură, în adânc“. Ceea ce ne trimite de aici (cap. 5) la premisa unui dualism.
Religiozitatea propriu-zisă nu există la Arghezi, integrată pe deplin literar, din ratarea ei făcând literatură de rară performanţă. Teza va fi rareori împărtăşită, o admite şi
N. Manolescu. Al. George crede că fără pierderea credinciosului nu s-ar fi câştigat, pentru sine şi arta poetică, extraordinarul poet. La Arghezi, „experienţa lui religioasă, deşi eşuată, l-a lăsat într-o ameţeală metafizică şi cu o nostalgie spirituală de care se va resimţi toată viaţa“. Poetul trăieşte din suferinţa necredinciosului, care îi alimentează expresia atât de proprie.
Arghezi îşi dorise credinţa creştină. Fusese interesat de catolicism înainte de călugărirea ortodoxă. Trăire, nu cunoaştere abstractă, iată ce-şi dorea. Lui Ion Biberi avea să-i spună că la Fribourg „Voiam să trăiesc o experienţă, nu o dogmă“ (Lumea de mâine, 1946). Critică antidogmatică face în câteva tablete. Nu atacă însă pe simplii călugări. Atestă o „credinţă fără margini în sufletul genuin“. Răfuiala lui este cu Dumnezeu-Iehova din Vechiul Testament. Recunoaşte că există şi „un Dumnezeu bonom şi <vizibil>“. Ereziile de la catolicism, tomismul, franciscanismul, sunt umaniste, iar „toată arta Evului Mediu este o artă fundamental umană“, terestră. Dante însuşi este marele poet al omului.
Misticul nu ar fi religiosul extrem, „Un mistic e în primul rând un om; îngerii nu sunt mistici“ Literatura mistică apare respinsă şi de teologi, şi de laici. Arghezi, poetul mistic, uman, nu se află între credinţă şi tăgadă, unde-l aşază Crohmălniceanu, dar între teologie şi laicitate. Însă ce conţine acest interval nu ne descoperă tainicul exeget Al. George în opera de „ascet răzvrătit şi însetat de absolut“ (cap. 6) a celui care l-a numit pe Dumnezeu „Cel ce ştie însă nu cunoaşte“ (cap. 14).
Într-o atitudine mai directă, religia păstrează câte un rarisim accent în Simple întâmplări în gând şi spaţii, ceea ce înseamnă că lui Al. George nu-i lipseşte conştiinţa religioasă, fie şi aceea elementară, primind viaţa ca o „petrecere în această vale a plângerii care e Terra“ (p. 281), sau o pasageră referinţă rituală atunci când reţine „un pasaj tulburător în liturgia morţilor“ (2 p. 82).
Sub cenzură, în Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale, există măcar o sugestie de lectură a unei cărţi biblice, în constatarea că Apocalipsa e terifiantă (p. 47), dar mai există şi o singulară referinţă exegetică: mântuirea prin exterminare admisă de L. Bloy (p. 159).
Personalităţi de context
Principalele repere umane, politice, interbelice (şi intra-belice, dar nu numai), sunt reflectate în publicistica sa postcomunistă. Să le urmărim într-un volum ca În istorie, în politică, în literatură.
Carol al II-lea, „aventurierul“ (ghilimele îi aparţin lui A. G.) (p. 150), „un ins cu porniri dictatoriale“ (p. 156), dă o „lovitură de stat“ (p. 147) şi comite eroarea asasinării lui
C.Z. Codreanu (p. 154). Mihai I „nu a fost niciodată un rege propriu-zis“ (p. 242).
Al. Averescu: popular, nu glorios militar (p. 103), autoritar, salvator (p. 110). Ion Antonescu, poate nu dictator, cât autoritar în vreme de război (p. 158), a plătit greşelile tuturor politicienilor, prin el s-a înlocuit clasa politică (pp. 168-174). N. Titulescu: irealism catastrofal (p. 151), falimentar (p. 153). Armand Călinescu: ambiţios antilegionar (p. 153). Gh. Tătărăscu a condus „primul guvern din istoria României care demisionează în urma unui vot în alegerile parlamentare“ (pp. 161-162).
În Pro libertate, Ion Antonescu este reţinut pentru ilegitimitate, minciună, procesul său anormal ca şi al lui Ceauşescu (pp. 99-111). Iuliu Maniu, catolic, celib, confundă morala cu politica, poartă responsabilitatea readucerii la tron al lui Carol al II-lea şi a afectării democraţiei (p. 102), rămâne un obstrucţionist care a divizat mişcarea liberală (pp. 112-115). Într-o politică externă şi o diplomaţie marcate de erori, se află şi Brătienii „dictatoriali“ (p. 98).
Câteva personalităţi culturale implicate şi politic sunt confruntate cu legionarismul. Să le urmărim după În istorie, în politică, în literatură. Pe N. Iorga îl reprobă pe cale zvonistică, întrucât ar fi dat cu piciorul în cadavre de legionari (p. 166). Îl pune într-o clasă cu Nae Ionescu, „acest intelectual de structură atât de complexă“ (p. 216) sau cu „zestrea intelectuală atât de complexă“ (p. 138), acesta fiind urmărit aici mai îndeaproape. „Nae Ionescu, dar şi Iorga, naturi egolatre, orgolioase, inteligenţe excepţionale, dar populiste şi antiintelectualiste“ (p. 199). Părinte al dreptei naţionalist-legionare (p. 217), bine atins de fanatism (p. 244), Nae Ionescu salută moartea partidelor (p. 139) şi trece drept un proto-ceauşist, susţinând „O politică net revoluţionară“ (Problema politicii noastre de stat, 1932) (pp. 140-141). M. Eliade ajunge închis în elucubraţii şi recunoscut vinovat în 1937 (pp. 140-142). E. M. Cioran rămâne foarte exaltat (p. 160). C. Noica îi apare mult mai puţin vinovat decât Iorga (p. 217).
M. Vulcănescu e validat prin cartea despre Nae Ionescu (p. 148).
Iată-l pe publicistul de a(l)titudine şi printre contemporanii cu care a traversat istoria unei Românii captive.
După În istorie, în politică, în literatură, ca politician de tranziţie, criticul şi istoricul literar N. Manolescu rămâne fixat de „dezastrosul“ său PAC (Partidul Alianţei Civice) (p. 192).
Al. George nu trece de neştiinţa lui G. Liiceanu şi a întregului G. D. S. (p. 249).
După Pro libertate, istoricul Florin Constantiniu, pe care Al. George îl citeşte într-un loc „revoltat“ (p. 57), „un antiliberal carabinat şi un proţărănizant cu regretabile aderenţe sentimentale“, crede într-un mod fantezist că ţăranii au dus greul războiului (pp. 52-53). Sorin Alexandrescu, certat direct într-o O ciudată rătăcire pentru cartea sa Paradoxul român, este şi într-un fel involuntar, fără a mai fi acum nenumit, respins într-o analiză de limbaj: „Din punct de vedere al exegezei stilistice, documentele rămase de la el (Ion Antonescu) constituie o comoară inestimabilă“ (p. 209). Pe Andrei Marga îl corectează drastic pentru că admite denigrarea clasei politice liberale, reformatoare, unioniste, independentiste etc. (pp. 9-11). Dan Hăulică apare, ori mai bine zis dispare, fiind închis într-un „zero pompos“ (p. 16). Iordan Chimet iese lăudat pentru cartea-anchetă Momentul adevărului (p. 74). Vl. Tismăneanu, citit favorabil, se vede corectat la nuanţă: el „îşi îndreaptă microscopul electronic asupra unor realităţi pe care eu le-aş vedea mai simple şi mai meschine, dar şi mai variate“ (p. 200).
Pentru toate aceste reglementări, el are (in)discutabil argumente.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper