La adăpostul Scutului

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Din discreţie, timiditate, neglijenţă sau motive obscure, trecerea, de curând, a amplasamentului Scutului din satul Deveselu sub comandă americană a fost evocată şi comentată superficial, dar ca o mare ispravă de securitate a ţării, a Europei, a Statelor Unite, într-un cuvânt, a Occidentului democratic. Cu constructorii turci probabil plecaţi, cu componentele Scutului, pe drum, dacă nu deja instalate şi gata să distrugă în zbor rachetele ruseşti, nord-coreene sau ale califatului islamic (Iranul a început să facă parte dintr-o altă strategie) înainte de a atinge pământul cândva sacru al României, generalul care a luat conducerea poate, în timpul liber, să cunoască frumuseţile ţării. Sau să urmărească mersul campaniei electorale şi să schimbe impresii cu oficialii ambasadei al căror interes e cert.
Circulă de multă vreme convingerea populară că preşedinţii câtorva dintre fostele ţări socialiste transformate în protectorate americane, în particular cei ai României din ultimii cincisprezece ani au fost, sunt şi vor fi aleşi în realitate de Statele Unite; ultima ţară vizatã ar fi Ucraina. S-ar putea, totuşi, crede că o mare putere ca Statele Unite, cu o democraţie care funcţionează pe bază de sute de milioane de dolari, are alte şi mai importante preocupări decât să-şi piardă prea multă vreme cu cine va fi ales într-o ţară ca a noastră, vai de ea! Ceea ce nu înseamnă că SUA nu-şi doresc şi nu pun la cale tot ce trebuie pus la cale ca alesul românilor să nu facă maniere în chestiunile serioase. Altfel zis, ca respectivul să fi dovedit şi să prezinte suficiente asigurări în privinţa devotamentului şi a admiraţiei pentru politica americană, în schimbul cărora i se va acorda râvnita şi meritata binecuvântare. Nu strică nici binecuvântarea Europei, a Germaniei în special, Europa fiind la rândul ei un protectorat american în materie de apărare, dar nu este esenţială.
Dacă s-a uitat cumva, cel puţin în ultimii zece ani, preşedintele care va termina în două săptămâni un al doilea mandat păstrat în condiţii dubioase n-a făcut nici o manieră. Şi-a pus, dimpotrivă, poalele în cap şi când a trebuit şi când n-a fost cazul, altfel zis tot timpul. În bună logică politică, economică, militară şi geostrategică, Statele Unite se aşteaptă, şi este de înţeles, ca şi următorul preşedinte să fie la fel de docil, de onctuos şi de fără şira spinării. Deocamdată, nici unul dintre cei paisprezece candidaţi n-a dat semne că ar intenţiona să schimbe ceva în această relaţie care numai a prietenie nu seamănă. Ar fi şi prea târziu, de altfel, şi prea periculos. De fapt, nimeni nu-şi face griji, ordinea capitalistă e solid stabilită şi apărată şi singurul interes al momentului se rezumă la spectacolul autohton al campaniei electorale, la distracţie şi la uimiri culturale asigurate.
După unii comentatori afiliaţi candidaţilor cu discursuri febrile şi vehemente de dreapta şi simţind cu toţii cum se cască o prăpastie sub picioarele lor, imperativul moral şi pragmatic care ar trebui să-i unească este împiedicarea cu orice preţ a singurului candidat declarat al stângii de a fi ales. În acest context al ambiţiilor personale, al dezorientării ideologice şi al disperării, alegătorii cu convingeri liberale şi orăşenii biciclişti consideraţi clasă mijlocie şi deşteaptă s-au văzut îndemnaţi şi mulţi s-au lăsat atraşi de puerila, dacă nu senila momeală a îndemnului la convertirea rapidă şi la credinţa oarbă în „basmul democraţiei“ care, datorită lor, se va întrupa într-o bună zi şi în biata noastră ţărişoară. De ani de zile de când se răsfaţă şi sunt răsfăţaţi ca intelectuali oficiali cărora ultimul ales suprem al naţiei le-a mai arătat din nou, nu de mult, încotro şi cum să-şi continue drumul vieţii şi ei nu s-au mai abătut, treziţi din somnolenţă filosofică şi morală, încă buimaci, iniţiatorii şi activiştii îndemnului n-au ştiut iarăşi ce spun. Au trecut câteva săptămâni de atunci şi nici unul dintre cei convertiţi din empatie, naivitate sau prostie încă n-a realizat, n-a auzit, n-a vrut şi nu vrea să audă că democraţia, în sensul nobil al respectării voinţei şi al suveranităţii poporului, chiar şi în ţările care n-au cunoscut socialismul şi basmele despre viitorul luminos, nu mai e de mult, de mult ce-a fost sau s-a crezut că este.
Departe de a fi un „basm“, democraţia liberală sub iluzia căreia supravieţuieşte şi România e o comedie, un circ cu buni şi răi, cu aspiranţi la putere carismatici sau antipatici, cu personaje groteşti, suspecte sau fanteziste, o mascaradă în care se învârtesc sume enorme, în care dreapta, stânga, centrul nu mai sunt decât vechi etichete ideologice golite de sens şi vehiculate pentru a păcăli, manevra, adormi alegătorii; singurii care mai prezintă o doză de autenticitate şi de credibilitate sunt naţionaliştii, marginalizaţi cu brutalitate în România. Dacă există o explicaţie a dezgustului populaţiilor pentru politică şi politicieni şi pentru absenteismul din ce în ce mai mare la alegeri, aici trebuie căutat: în confiscarea şi dominarea societăţilor occidentale de către marea finanţă internaţională, în transformarea guvernanţilor în executanţi servili ai intereselor acestora. Colonia România nu face excepţie, dar spectacolul campaniei electorale din această toamnă pare mai vesel ca aiurea în lume şi ca altădată.
E posibil, astfel, ca „metabolismul momentului“ electoral românesc, cum zice unul dintre convertiţi căzut în suferinţă poetică şi cum s-au pornit să sufere în scris şi trepăduşii, să fi impus această momeală a „basmului democraţiei“ şi a unui viitor la fel de strălucitor ca pe vremuri. Cu mai multă sau mai puţină pricepere, convingere şi argumente, treisprezece dintre candidaţi flutură în programele lor aceeaşi perspectivă miraculoasă ce-ar deveni realitate dacă, bineînţeles, vor fi aleşi. Cum România n-a mai cunoscut poate de un secol miracole, e greu de presupus că, indiferent care dintre ei va ajunge la putere, miracolul promis va avea cândva loc. Programul celui de al paisprezecelea candidat, „doamna de fier a justiţiei române“, „justiţiara fundamentalistă“, inspiratoarea, muza „basmului democraţiei“, motociclistă de ocazie, anunţă pur şi simplu că miracolul promis al bogăţiei şi fericirii tuturor românilor se va produce cu certitudine după alegerea ei şi privatizarea totală a ţării. Perspectivă cât se poate de plauzibilă, această privatizare totală a ţării, începută, de altfel, de ani buni cu rezultatele cunoscute. Între timp, candidaţii aleargă de la o televiziune la alta, de la o adunare partizană într-un sat prăpădit, transpiră din greu, îşi dau la picioare şi sub centură, îşi aleg prim-miniştrii, fac guverne şi alianţe. La adăpostul Scutului, democraţia românească are hazul ei nebun şi inconfundabil.

Un comentariu pentru “La adăpostul Scutului”

  1. noiembrie 17, 2014 la 3:22 am

    We also call on the management of TCL, along with the union, to reutrn to the negotiating table and settle the current industrial disputethrough all other channels provided by the Industrial Relations Act.Quite attractive for a budget model (the phone).Ya alerte9 con anticipacif3n sobre la peligrosaderiva que apuntaba la nueva Constitucif3n. We cruised around amounstthe north american pine trees on our FREE mountain bikes.What about you?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper