Iubire şi entropie

Un articol de Ramona Ardelean

Fără-ndoială, iubirea este cel mai vechi leagăn al fiinţei, ea existând nu doar din cele mai îndepărtate timpuri, ci fiind, mai mult, însăşi condiţia de posibilitate a vieţii, a existenţei, acea energie misterioasă, acea forţă de atracţie care face ca lumea, ca universul să se-ntâmple, să existe, să fie. Platon, în Banchetul, spune în acest sens că „Eros este dintre cele dintâi zeităţi căreia i se supun toate lucrurile, toţi oamenii şi toţi zeii“. Iubirea apare astfel ca un principiu de ordine superior, analog, de pildă, Soarelui în jurul căruia se învârte şi gravitează totul.
Acest lucru mă duce cu gândul la uimitorul fapt că aproape nimic nu are o existenţă de sine-stătătoare, o existenţă prin sine însuşi, autosuficientă, ci, dimpotrivă, fiecare fărâmă de fiinţă există doar în măsura în care, nefiindu-şi suficientă, iese din sine şi „participă“ sau îşi ia „hrana“, substanţa sau energia din afară, din exteriorul său. Pentru a schiţa deja legătura cu entropia, putem face apel la cea de-a doua lege a termodinamicii care spune că entropia, ca dezordine, ar putea fi redusă doar printr-un „transfer de energie exterior sistemului“. Iubirea, ca ceva opus entropiei, ar fi, deci, tocmai această nonsuficienţă cauzatoare de deschidere, de ieşire din sine, de participare şi de transfer cu o energie vitală exterioară şi transcendentă.
Dacă şi în cadrul naturii există un transfer oarecum spontan şi o participare oarbă şi inconştientă la Eros, ca principiu, ca energie vitală, abia la om acest transfer, această participare, ca ieşire din sine, din propriul sistem, devine ceva cu adevărat conştient, personal şi creativ, dând seama de unul dintre motivele pentru care omul este considerat fiinţa cea mai puţin entropică.
Iubirea este, fără doar şi poate, un schimb, iar la om ea devine un adevărat schimb de suflete, căci cel îndrăgostit iese cu sufletul din sine, din propriul sălaş şi locuieşte în sălaşul celui iubit, el fiind „un suflet mort în propriul corp şi viu în corpul altuia“, după cum, inspirat, spune tot Platon, în Banchetul. Astfel, mort în sine însuşi, fiecare îşi găseşte Viaţa, Sursa şi Învierea în celălalt – exterior. Aceasta ar fi însăşi esenţa iubirii, însăşi esenţa vieţii, această nonsuficienţă care te scoate din tine, deschizându-te spre celălalt şi care, potrivit celei de-a doua legi a termodinamicii, s-ar opune entropiei. De ce atunci iubirea a fost socotită mai mereu un lucru periculos, nebunesc şi smintit care răpindu-te şi furându-ţi minţile e generatoare de dezechilibru şi de dezordine ? Căci lucrurile stau, iată, exact invers. Iubirea e, dimpotrivă, creatoarea unei noi vieţi, ea e apa vie care dă un sens şi o înţelegere superioare existenţei, potenţându-i şi amplificându-i toate mişcările – de la agonie până la extaz.
Iubirea a fost pe nedrept socotită de sora ei, Raţiunea, un lucru nebunesc şi iraţional, deoarece „merge cu picioarele goale, este umilă, fără adăpost, fără culcuş şi fără niciun acoperământ deasupra ei, dormind pe la uşi, pe drumuri, sub cerul liber şi apăsată întotdeauna de nevoi“.1  Iată cum raţiunea, considerată de muritori suprema înţelepciune, iar de zei suprema sminteală, ceartă iubirea pentru dezinteresul ei faţă de grijile mărunte şi lumeşti, pentru nenumăratele primejdii la care o expune curajul ei nebun, pentru supunerea şi chiar umilinţa faţă de cel iubit, pentru hoinăreala ei neadăpostită de un timp şi spaţiu concret, obiectiv, pentru uşurătatea cu care se lasă sub cerul liber, supusă hazardului şi întâmplării, fără niciun acoperământ, fără nicio protecţie, fără nicio siguranţă, iar apoi, în fine, pentru nenumăratele nevoi care o apasă, iubirii lipsindu-i veşnic ceva.
Iubirea apare, deci, ca o stare de permanentă lipsă, de permanent gol şi ea trebuie să rămână la această stare, la această condiţie. Atunci când, dimpotrivă, iubirea acumulează, se fixează, se instituţionalizează, se adăposteşte şi se fereşte de orice primejdii, de orice hazard, de orice „la-ntâmplare“, ea se transformă într-un „sistem închis“, se îndestulează, devine sedentară şi dobândind totul căldura iubirii se stinge pentru că nu-i mai lipseşte nimic. Acest lucru echivalează cu „moartea termică“ a iubirii, adică cu entropia ei. Aşa cum, tot conform termodinamicii, într-un sistem închis şi izolat toate forţele lucrează la obţinerea unui „echilibru“, a unei uniformităţi, iar în clipa atingerii acestui „echilibru“ nu mai există posibilitatea efectuarii lucrului mecanic şi, prin urmare, toate forţele din sistem devin sedentare, adică supuse entropiei, tot aşa pericolul entropiei care pândeşte în iubire, respectiv sedentarismul, îndestularea, obişnuinţa, specifice siguranţei şi confortului afectiv, precum şi aplatizarea şi uniformitatea sentimentelor, specifice indiferenţei generează un fals echilibru afectiv din care lipsesc diferenţele, tensiunile, polarităţile şi unde nu se mai întâmplă nimic. Moartea iubirii nu este nimic altceva decât trăirea plenitudinii indiferenţei. Aşadar refuzul schimbului şi al schimbării, încremenirea într-o formă închisă, aparent desăvârşită, este de o imuabilitate letală. Tentaţia căptuşirii pereţilor interiori ai iubirii, a punerii rătăcirii imanente ei sub egida domiciliului, a căminului familial, a siguranţei este echivalentă cu tendinţa de autoanihilare a iubirii. Astfel, iubirea trece de la insatisfacţia iniţială şi vie spre faza finală şi moartă a saturaţiei, a saţietăţii. E foarte adevărat că iubirea se hrăneşte din precaritatea unui echilibru între cele două tendinţe : a rătăcirii şi pierderii de sine, pe de o parte, şi a căutării terenului ferm şi a stabilităţii, pe de altă parte. Câtă vreme stabilitatea se arată iubitorului doar ca un deziderat, ca un ideal de atins, ca un orizont de aspiraţie, intensitatea sentimentului iubirii rămâne intact. Pericolul cel mai mare în iubire este dorinţa de a-i ocupa şi de a-i umple tot golul, de a o obiectualiza, de a o transforma din stare în obiect, în bun, din pasiunea lui a fi  în posesiunea lui a avea, atât de frecvent întâlnită în cadrul casătoriei, ca instituţie a iubirii. Chiar dacă iubirea este un proces ireversibil care duce în mod natural la un anume grad de stabilitate, de uniformitate şi de „echilibru termic“, adică la un anumit grad de entropie pe care noi nu-l putem  împiedica, tot ceea ce putem face este să reducem acest grad de entropie cu ajutorul spiritului şi al creativităţii care ca sisteme deschise sunt un antidot redutabil al entropiei.
În sfârşit, pericolul entropiei în iubire mai vizează un aspect, acela legat de problema „schimbului“. Spuneam la un moment dat că iubirea este un schimb de suflete în care fiecare suflet se mută, locuieşte şi îşi găseşte izvorului vieţii în celălalt. Şi că însuşi acest „schimb“ salvează iubirea de entropie. Marele pericol care pândeşte aici iubirea este că la un moment dat, din dorinţa de a spori apropierea, îndrăgostiţii se pot îmbiba, se pot colora, amprenta şi impregna atât de mult unul de altul, încât fiecare pierzându-se, anulându-se şi golindu-se pe sine să se umple şi să-l asimileze pe celălalt până în punctul în care absenţa oricărei distanţe să împiedice posibilitatea oricărui „schimb“. Căci dacă fiecare se transformă, la limită, în celălalt şi îl asimilează complet pe acesta, devenind chiar ceea ce asimilează, adică chiar celălalt, atunci celuilalt îi devine imposibil să se iubească în mod direct, nemediat şi nefiltrat pe sine, deoarece acest lucru nu-i mai aduce nimic nou, nu-l mai îmbogăţeşte şi nu-l mai oglindeşte cu lumina, cu perspectiva celuilalt, astfel încât existând o singură, uniformă, lumină dispare chiar schimbul de lumini, schimbul de suflete, moment în care iubirea sfârşeşte în întuneric. Ea se menţine vie doar atâta timp cât există o anumită distanţă atât de necesară apropierii faţă de cel iubit. Simpla prezenţă materială a celuilalt, repetată până la obişnuinţă, împiedică gândul, imaginaţia să lucreze, să-l înalţe, să-l îmbogăţească, să-l desăvârşească şi chiar să-l „vadă“ pe celălalt, având loc, paradoxal, o orbire, o ecranare a celuilalt, în ciuda prezenţei şi apropierii fizice.
Pentru a salva, aşadar, iubirea de entropia care o pândeşte este necesar să exersăm în mod constant arta medierii, a mijlocirii, a echilibrului dinamic dintre apropiere şi depărtare. Deosebit de sugestive şi de relevante devin în acest sens cuvintele poetului arab, Kahlil Gibran care vorbind despre iubire scrie: „Veţi fi împreună în chiar memoria tăcută a lui Dumnezeu/ Dar lasaţi spaţii între voi,/ Iar vânturile văzduhului lăsaţi-le să vie şi să danseze pe-acolo./ Iubiţi-vă unul pe celălalt, dar nu vă faceţi din dragoste o-ncătuşare/ Umpleţi-vă unul altuia potirul, dar nu beţi amândoi dintr-unul singur/ Împărţiţi-vă pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi felie,/ Cântaţi şi dansaţi împreună şi bucuraţi-vă, dar faceţi ca fiecare dintre voi să fie singur./ Dăruiţi-vă inimile, dar nu le daţi pe mâna celuilalt înspre păstrare/ Căci numai mâna Vieţii poate să vi le cuprindă/ Fiţi împreună, dar nu foarte aproape/ Căci stâlpii templului stau la depărtare unii faţă de alţii/ Iară stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.“2    n

NOTE
1 Marsilio Ficino, Asupra Iubirii sau Banchetul lui Platon, pp.196-198, Editura de Vest, Timişoara, 1992.
2 Kahlil Gibran, Darul Iubirii, pp. 91-92,
Ed. Herald, Bucureşti, 2004.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper