Istorie, biografie, literatură

Un articol de RODICA GRIGORE

Graham Swift, Pământul apelor, traducere de Cristina Poenaru şi Maria-Sabina Draga, Editura Polirom, 2012

Publicat în anul 1983 şi impunându-l rapid pe autorul său drept una dintre vocile cele mai pregnante ale prozei britanice din perioada respectivă, romanul Pământul apelor (Waterland) al lui Graham Swift textualizează multe dintre aspectele noii teorii a reprezentării postmoderne, punând în discuţie, deopotrivă, numeroase probleme de care au fost preocupaţi în cea mai mare măsură teoreticienii fenomenului istoric şi literar al ultimelor decenii.
Istorie, biografie, literatură  
Rezumată în câteva rânduri, cartea este povestea profesorului de istorie Tom Crick, care mai are foarte puţin până când ar putea să iasă la pensie, dar care află, pe de o parte, că e pe punctul de a fi concediat (deoarece direcţiunea şcolii unde preda decisese să facă economie la fondul de salarii, considerându-l, în plus, demodat, din cauza perspectivei asupra istoriei pe care le-o insufla elevilor săi), iar pe de altă parte că soţia sa a răpit un copilaş dintr-un supermarket. Dar Pământul apelor se dezvăluie, dincolo de subiectul în sine, drept o amară meditaţie atât asupra destinului fiinţei umane într-o lume în care ştiinţele umaniste sunt în declin, cât şi asupra raporturilor complicate care se stabilesc, în contextul noilor realităţi de după cel de-al Doilea Război Mondial, între istorie, adevăr şi omul menit a le evalua dintr-o nouă perspectivă. Combinând discursul literar cu fragmente ce ţin de naraţiunea istorică, romanul acesta evaluează, prin intermediul încercărilor lui Tom Crick de a înţelege ce a mers prost şi ce nu a funcţionat în propria sa viaţă, actul însuşi al povestirii, transformând discursul istoric într-o formulă adecvată relatării metaficţional-istoriografice pe care autorul o alege ca formulă dominantă.
Pământul apelor e şi o autobiografie ficţională a lui Tom Crick, Graham Swift reuşind, prin intermediul acestei strategii, să spună multe despre soarta şi, desigur, posibilitatea existenţei speciei (literare) înseşi a autobiografiei la finele secolului XX. Prin urmare, fără să confunde vreo clipă istoria personală a personajelor sale cu marea istorie, scriitorul le împleteşte, însă, la tot pasul: Tom Crick va relata nu doar istoria familiei sale, ci, deopotrivă, istoria regiunii mlaştinilor. Şi va face asta întrebându-se, la tot pasul, ce îi determină pe oameni să spună poveşti, să istorisească şi în ce măsură ceea ce, în anumite momente, spunem despre noi înşine ne caracterizează cu adevărat sau reflectă întru totul adevărul faptelor petrecute. Dar Graham Swift spune toate aceste lucruri doar indirect, căci, la un prim nivel, Pământul apelor pare un soi de roman poliţist, menit să descopere resorturile ascunse ale faptei necugetate a lui Mary, soţia lui Tom, cea care ia acasă un copil dintr-un supermarket şi ajunge, finalmente, într-o clinică de boli psihice din acest motiv. De aici, rememorarea pe care o face Tom întregii sale vieţi şi lungii existenţe a două familii care au marcat regiunea mlaştinilor, Atkinson şi Crick.
Sensul profund al demersului său este, însă, de a pune în discuţie raportul dintre adevăr şi ficţiune şi, pornind de aici, ajungem, ca cititori, la sensurile profunde ale demersului lui Graham Swift însuşi, şi anume de a se raporta, ca autor, la câţiva dintre marii săi predecesori literari, Dickens, cu Marile speranţe, şi Faulkner, cu Absalom, Absalom. Căci, pentru a-şi spune povestea, Tom Crick are în vedere capacitatea istorisirilor oamenilor – ori chiar a istoriei –  de a spune totul şi de a mijloci, astfel, înţelegerea deplină a faptelor din trecut. În plus, prin modul în care predă la şcoală, devine evident că el consideră că istoria însăşi nu e altceva decât o poveste, Povestea esenţială, probabil, menită a spune copiilor ce învăţături trebuie să tragă din întâmplările din trecut şi ce greşeli să nu repete niciodată. Însă elevii nu par a înţelege mesajul profesorului, de aici rezistenţa lor faţă de ceea ce le spune Crick, cel mai clar exemplu de atitudine refractară fiind cel al lui Price, care se face mesagerul tuturor colegilor săi, doritori doar să trăiască într-un „aici şi acum“, fără prea multe ori mari legături cu trecutul, câtă vreme preocuparea esenţială (şi exclusivă!) a adolescenţilor este viitorul.
Istoriografie şi adevăr(uri)
Price atacă însăşi istoriografia, considerând falsă aserţiunea profesorului său conform cãreia fiecare întâmplare ar avea o explicaţie logică. Iar în încercarea sa de a-i face pe elevi să-l înţeleagă cu adevărat, dar să înţeleagă şi resorturile profunde ale istoriei, Crick îşi va spune, în faţa lor, propria istorie, reconstruind, deci, chiar istoria faţă de care copiii păreau a fi atât de refractari. Dar Crick se construieşte, prin intermediul demersului povestirii, şi pe el însuşi, ajungând să-şi înţeleagă abia acum până la capăt existenţa şi trecutul. Căci, dacă a existat şi pentru el, şi pentru iubita sa Mary, o epocă în care totul era doar iubire şi fericire – ei trăind, pe atunci, într-o lume de-a dreptul anistorică –, imediat după descoperirea cadavrului unui tovarăş de joacă, Freddie Parr, totul se schimbă, iar cei doi îndrăgostiţi vor cădea, ei înşişi, în timp, în istorie şi, mai cu seamă, în mreaja propriilor spaime – şi vor fi siliţi să dea piept şi cu consecinţele faptelor lor, avortul la care Mary e silită să recurgă, şi tot ce va decurge de aici, maturizându-i, practic, peste noapte, alungându-i din paradis şi, deopotrivă, înstrăinându-i unul de altul şi, nu în ultimul rând, pe fiecare de sine însuşi.
Cartea implică şi o excelentă abordare a naturii, privită şi înţeleasă întotdeauna prin raportare – însă o raportare care ştie şi poate să ia şi necesara distanţă – la imaginea neoclasică a spaţiului natural, influenţată întotdeauna de ordinea divină, dar şi la cea romantică, gata mereu să răspundă stărilor sufleteşti ale protagoniştilor, fără să fie uitată, însă, nici imaginea universului natural victorian care, oricât ar fi putea să pară de ostil uneori, se dovedea întotdeauna usor de şlefuit de voinţa umană. Importanţa elementului natural, pus în relaţie cu întâmplările ce marchează viaţa personajelor, dar şi cu evenimentele istorice majore, nu este străină de tradiţia literaturii engleze, dacă ar fi să ne gândim, acum, doar la strategiile utilizate de Wordsworth în Tintern Abbey. Căci şi în Pământul apelor, Tom Crick se raportează la trecutul fericit şi la vârsta de aur a inocenţei, cu deosebirea, esenţială, că el nu reuşeşte să găsească alinarea mult dorită în viziunea romantică a unui Paradis de origine miltoniană, ci trebuie să dea piept cu prezentul şi cu toate provocările dureroase ale acestuia. Dar, ca într-o ultimă încercare de a se apăra de acest brutal atac al prezentului, Tom recurge la singura soluţie salvatoare pe care o poate descoperi – şi anume la recursul la mecanismele povestirii, capabilă să-l sustragă, fie şi temporar, tiraniei timpului şi nefericirii. Numai că – şi aici e de găsit una dintre intuiţiile cele mai subtile ale lui Graham Swift, care îl individualizează în contextul prozei postmoderne – Tom Crick înţelege că materialul povestirilor umane nu poate fi, în atât de tulburatul secol XX, la fel de uşor transformat cum se dovedise a fi universul natural pentru romantici sau chiar pentru victorieni. Astfel încât, chiar dacă fiinţa umană este, după definiţia pe care chiar Crick o dă la un moment dat, „un animal povestitor“, totuşi, acest lucru nu-l ajută să reuşească să eludeze nici curgerea istoriei şi nici confruntarea dură cu adevărul realităţii sale personale.
Reinterpretarea literaturii      
Pe de altă parte, Swift sugerează că ordinea cronologică şi legăturile de cauzalitate, elementele distinctive ale discursului istoric modern, sunt de natură a falsifica grav adevărul autobiografic. Venind, fireşte, pe urmele lui Tennyson şi al poemului acestuia, In Memoriam, Tom Crick îşi spune povestea vieţii fără să ţină seama de cronologie, încercând ca, prin acest demers, să-şi explice aderarea la o serie de convingeri şi la un anumit mod de viaţă. Iar dacă, de pildă, Jane Eyre din romanul lui Charlotte Brontë sau Pip din Marile speranţe de Dickens îşi povesteau viaţa după ce toate lucrurile esenţiale li se întâmplaseră deja, Crick povesteşte tocmai în timpul crizei majore care-i marchează anii senectuţii, căci Tom, la fel ca întreaga sa generaţie – iar la nivel global, la fel ca întreaga umanitate contemporană – trăieşte, e silit să trăiască într-o perpetuă stare de criză, fără să aibă timp să mai aştepte ca lucrurile să se îmbunătăţească, iar el să poată avea o perspectivă mai senină asupra evenimentelor relatate. Prin urmare, chiar dacă reprezintă, la nivel metatextual, o replică în cheie postmodernă pe care Graham Swift o dă unor opere clasice ale literaturii engleze, de la  Jane Eyre la Marile speranţe şi de la Tintern Abbey la In Memoriam, Pământul apelor reuşeşte să aibă o individualitate remarcabilă şi să propună soluţii ce funcţionează excelent, atât la nivel narativ, cât şi la nivelul mai larg al semnificaţiilor. Însă raportarea la predecesori este clară, câtă vreme romanul începe cu un epigraf preluat chiar din Marile speranţe: „A noastră era ţara mlaştinilor…“, iar sentimentul de vinovăţie şi convingerea predestinării domină prima parte a cărţii. La fel, ascensiunea socială a protagonistului, dar şi suferinţele provocate diverselor personaje de iubirile împărtăşite sau, dimpotrivă, neîmpărtăşite, care ne duc cu gândul la mereu posibile comparaţii între Sarah Atkinson şi Miss Havisham, de pildă, căci similitudinile nu se limitează, în romanul lui Swift, doar la personajele de prim rang, ci se extind şi la nivelul celor episodice sau aparent neînsemnate.
În plus, dacă romanul modern era dominat de preocupări epistemologice, cel postmodern se dovedeşte centrat pe acelea ontologice. Iar dacă, de pildă, un text precum Absalom, Absalom de Faulkner urma logica povestirii poliţiste, bine condusă de autor până la deznodământ, dominantă fiind dorinţa protagoniştilor de a interpreta în mod coerent lumea în mijlocul căreia trăiau, în Pământul apelor toate personajele meditează permanent asupra destinului uman şi asupra condiţiei umane într-o epocă marcată de conflagraţii mondiale şi, la nivel personal, de cele mai incredibile secrete, cu reverberaţii la nivelul vieţii celor care îi vor urma. Discursul ficţional pare a încerca să rezolve, de la început şi până la sfârşit, o enigmă pe care, practic, el însuşi o creează – şi, chiar mai important, o păstrează până în finalul cărţii. Iar ţinutul mlaştinilor, a cărui atmosferă domină romanul, se dovedeşte a fi o replică în cheie postmodernă a miticului ţinut faulknerian Yoknapatawpha: adică nu doar un spaţiu bine definit din punct de vedere geografic, ci mai degrabă o forţă activă, capabilă să influenţeze în cea mai mare măsură existenţa locuitorilor care, ca sub un blestem, sunt, practic, incapabili să părăsească această zonă, oricâte avantaje ar putea avea ori găsi departe de ea… Astfel că, ceea ce păruse a fi, la început, o riguroasă examinare a mecanismelor profunde ale eului se transformă în evaluare a modalităţilor în care istoria – din nou, desigur, Marea Istorie – influenţează viaţa umană şi le dă un curs adesea sinuos până şi celor mai (aparent!) previzibile manifestări umane.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper