Istorici români în căutarea Europei

Un articol de Alexandru Zub

Noua suită de interogaţii pe tema europenismului, a treisprezecea, are loc într-un moment când bătrânul continent, cu toate ale lui, se simte pus iarăşi în cauză de factori divergenţi, dincolo de vechiul şi pe alocuri motivatul euroscepticism, fenomen al cărui „dosar“ tinde să includă noi dispute (1). Primul plan îl deţine deocamdată criza ucraineană, care nu e altceva decât criza Rusiei, ajunsă în situaţia de a-şi relansa proiectul imperial (2). Vechi focare de discordie se reanimă, pe continent, în lipsa unor soluţii rapide şi eficiente, unele chiar în proximitatea noastră.
Istoricii români s-au confruntat mereu, în ultimele secole, cu asemenea probleme, de n-ar fi să amintim aici decât numele lui M. Costin, D. Cantemir,
M. Kogălniceanu, A.D. Xenopol, N. Iorga, G. Brătianu, serie ilustră din care trei şi-au sfârşit zilele în condiţii tragice, militând pentru o mai bună autocogniţie şi pentru un statut extern mai onorabil (3). „Evropa“ cărturarilor umanişti, menţionată ocazional, a devenit o preocupare mai insistentă în epoca renaşterii naţionale, încă nedestul studiată sub acest unghi. La 1837, sub influenţa fraţilor Humboldt şi a profesorului său Leopold von Ranke, tânărul studiosus român M. Kogălniceanu publica o sinteză asupra istoriei ţării sale, care debuta (în ediţia din 1854) cu acest avertisment: „Les grands événements qui font aujourd’hui des principautés du Danube (dont l’histoire est généralement peu connue) le théâtre d’une guerre européenne, nous ont inspiré l’idée de remettre sous les yeux du public un ouvrage qui empreinte aux faits de la politique du jour un nouvel et puissant intérêt d’actualité et d’ápropos“ (4). Era încă în curs Războiul Crimeii. I-a fost dat aceluiaşi istoric să joace un rol eminent în unirea şi construcţia statală a românilor, să fie ministru de Externe al ţării în vremea războiului de neatârnare, să asume rolul de ambasador la Paris după acel război, iar înainte de a se stinge, să rostească la Academia Română un celebru discurs, autentică pagină de ego-istorie, în care s-a raportat, în deplină cunoştinţă de cauză, la durata naţională.
Am evocat un exemplu, însă la fel de bine ne-am putea referi la A.D. Xenopol, la N. Iorga, la G. Brătianu ş.a., pentru care referinţa la Europa şi standardele ei multiple au fost o preocupare continuă, chiar obsesivă, fixând repere de neocolit în orice analiză istoriografică. Să amintim, din atâtea, unele mai cunoscute şi de natură a întregi tabloul.
Europa ca entitate geopolitică şi europenismul ca atitudine intelectuală sunt teme recurente, inevitabile, ale istoriografiei române, începând cu „umaniştii“ din secolul XVII şi terminând cu postmodernii demitizanţi din vremea noastră. Stă în firea omului de oricând şi de oriunde să se preocupe de locul său printre semeni, de propria identitate, prin analogie cu ceilalţi. Memoria şi istoria au fost antamate de aceea mereu consensual, alături de alte domenii ale cunoaşterii de sine, pentru a da contur unui răspuns (pluralul ar fi aici preferabil) cât mai exact.
În adevăr, apartenenţa culturală şi religioasă la o entitate superioară, cum era sesizată Europa pe timpul cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, era o idee de neocolit în orice discurs identitar. Europa lui Brâncoveanu şi Cantemir începea să prindă contururi mai exacte, cu raportare îndeosebi la imperiile vecine, ale căror veleităţi dominatoare se întretăiau în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Iluminiştii ardeleni şi cărturarii români din principatele dunărene şi-au dat mâna pentru a sintetiza un program naţional, în care Dacia, apoi România au devenit concepte coagulante, apoi realităţi geopolitice, structurante, în condiţii deloc simple, deloc uşor de gestionat en historien (5). Oameni politici, diplomaţi şi militari au pus în operă, de-a lungul unui secol convulsiv şi dramatic, acel proiect naţional, întocmit prin solidarizarea câtorva generaţii. Istoricii, se poate spune fără nici o prezumţie, s-au aflat mereu în frunte, iar valorile europene (adică occidentale) au constituit mereu referinţa de bază (6). I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, N. Titulescu, Gr. Gafencu, îndeosebi, se cuvin amintiţi consensual. Ultimul din serie, aflat în exil sub dictatura comunistă, îşi îndemna (1948) astfel comilitonii la solidaritate, în numele unui proiect integrativ deplin actual: „Car il n’y a qu’une seule Europe; même lorsque son corps est mutilé et divisé, la pensée qui nous guide vers elle est une et indivisible. L’Europe ne peut pas naître à une vie nouvelle à l’Ouest si elle se meurt à l’Est; elle ne peut retrouver sa santé, sa grandeur et des forces nouvelles que dans le cadre de ses limites naturelles“ (7). Era spiritul ce animase pe marii oameni politici români, precum Aurel Popovici, Take Ionescu, N. Titulescu etc., unii amintiţi cu elogii şi în text. Autorul folosea uneltele diplomaţiei, fireşte, dar şi discursul istoriografic, domenii ce au conlucrat mereu în ultimele secole. Din zona diplomaţiei venea şi un alt exilat, fost ministru de Externe, Mihail Sturdza, pentru care „sfârşitul Europei“ afine era o tristă realitate (8).
Istoriografia produsă în exil a dat unele studii de aleasă ţinută, în care tema europenismului era mereu prezentă, e.g. la M. Berindei, M. Cazacu, P. Chihaia, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, N. Djuvara, I.C. Drăgan, Vlad Georgescu, Sergiu Grossu, C. Ioniţoiu, M.D. Sturdza, P. Şeicaru, autori încă prea puţin puşi în valoare de noile generaţii.
Istoricii din ţară, deşi sub restricţii de tot felul, au găsit mijloace de a pune în valoare, documentar şi exegetic, problema integrării europene, îndeosebi sub unghiul conexiunilor internaţionale, dar şi ca temă de reflecţie mai amplă, ca în cazul ilustrat, între alţii, de Dan Berindei, Z. Dumitrescu-Buşulenga, Al. Duţu, Dan Hăulică, Adrian Marino, Eugen Simion, P. Teodor, R. Theodorescu. Eu însumi mi-am îngăduit să abordez unele teme conexe, privind istorismul românesc, renaşterea naţională, epoca Junimii, şcoala critică, perioada interbelică, tranziţia post-comunistă, în care mai toată problematica europenismului ocupă un loc semnificativ (9).
Interogaţia propusă acum, la noua întâlnire pe tema Penser l’Europe, invită desigur la nuanţe noi şi la aprofundări.

 

1 Cf. Elena Dumitru, Independenţa Scoţiei va declanşa o furtunã a separatismului în Europa, în Adevãrul, 15 sept. 2014, p. 14.
2 Cf. Şerban Papacostea, Rusia între imperiu şi modernizare, în revista 22, XXV, 30-31 (29 iul.-11 aug. 2014), p. 6-8.
3 Cf. Alexandru Zub, Cunoaştere de sine şi integrare, Iaşi, 1986 (2004).
4 M. Kogãlniceanu, Opere, I, Bucureşti, 1946, p. 55.
5 Cf. Al. Husar, Ideea europeanã sau Noi şi Europa (Istorie, culturalã, civilizaţie), Iaşi/Chişinãu, 1993.
6 Cf. Dan Berindei, Les Roumains en Europe au XIXe siècle. Etudes et essais historiques, Bucureşti, 2008.
7 Grigore Gafencu, Apel, 15 juin 1948, în Secolul 20, 10-12/1999, 1-3/2000, coperta.
8 M. Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din Ţara pierdutã, Paris, 1994.
9 Cf. Historia sub specie aeternitatis. In honorem magistri Alexandru Zub, ediderunt Victor Spinei et Gheorghe Cliveti, Brãila, 2009.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper